Vă amintiţi vreun moment în care diaspora românească să se fi „bucurat” de atâta atenţie cât i s-a acordat în aceste zile? Eu, unul, vă mărturisesc că nu ţin minte să fi fost. Am citit scrisori ale unor tineri români stabiliţi în străinătate, revoltaţi de umilinţa la care au fost supuşi în ziua primului tur al alegerilor prezidenţiale, am ascultat tot felul de comentarii ale „formatorilor” de opinie şi am asistat la nenumărate intervenţii politice acuzatoare, conciliant-jignitoare sau pur şi simplu ridicole. Una peste alta, diaspora a ajuns, ca niciodată până acum, în atenţia lumii.
Toată această tevatură va schimba ceva în modul în care statul român îşi tratează cetăţenii stabiliţi în străinătate? Daţi-mi voie să m-arăt sceptic faţă de o asemenea posibilitate.
În sinea mea, mai aştept clipa în care prietenii şi cunoscuţii pe care-i am la Montréal să-şi reînnoiască paşapoartele cu care au venit odată în Canada, să solicite certificate de naştere româneşti pentru proprii copii şi să se ducă la Consulatul General de aici cum se duc în vizită la cineva drag. Nu sunt un naiv, aşa că îmi dau seama că această clipă nu va veni curând. De ce?
Dumneavoastră, cei stabiliţi în străinătate de ani buni, ştiţi foarte bine – de la taxele consulare mari şi până la atitudinea funcţionarilor.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru românii din Italia, Spania, Franţa sau Australia, respectiv pentru aceia care fac parte din categoria „trei milioane de expulzaţi, trei miliarde de euro trimişi anual acasă”. Oamenii despre care vorbim au fost obligaţi să plece din ţară, în special din motive economice şi sociale: corupţie, nesiguranţă, lipsă de perspective. Politicienii actuali s-au preocupat să întreţină această stare de lucruri, care le asigură perpetuarea la putere după un calcul simplu: lehamite egal absenteism la vot.
Dar chiar şi plecaţi, „stranierii” (după cum văd că li se spune, total nepotrivit) contribuie substanţial la supravieţuirea economică a României. Ei trimit acasă, anual, aproximativ trei miliarde de euro. Un studiu mai vechi al Fundaţiei Soros, intitulat „Migraţia dincolo de prejudecăţi şi mituri”, arată că, în medie, fiecare român care trăieşte dincolo de graniţe reuşeşte să pună deoparte 9.000 de euro, an de an, din care 2.000 îi expediază în conturile din România. Economiştii traduc aceste date în felul următor: fluxul mare de valută care intră în ţară susţine, în bună parte, leul.
Vă reamintesc aici şi serviciile de imagine pe care „stranierii” le aduc ţării lor de origine, în calitate de profesionişti respectaţi la locurile lor de muncă de dincolo de graniţe. Luaţi ca argument ceea ce se întâmplă în America de Nord: când spui „român” mulţi angajatori asociază asta cu eficienţa şi competenţa. Nu este o exagerare, ci mai degrabă o constantă de câteva zeci de ani încoace.
Drept mulţumire, politrucii de la Bucureşti vociferează şi-i întărâtă pe neştiutorii de acasă împotriva celor care îi susţin financiar din străinătate. Ceea ce s-a întâmplat la 2 noiembrie este doar un exemplu. Cozile interminabile din faţa reprezentanţelor diplomatice ale României reflectă atitudinea paraziţilor politici, clonaţi la putere după 1989, faţă de cetăţenii care le pot strica socotelile.
Mai întâi introducerea, prin OUG 45/2014, a inutilei şi abuzivei declaraţii pe proprie răspundere cum că n-ai mai votat în altă parte. O „măsură” care a îngreunat vizibil procesul electoral, viciindu-l, şi care nu are nicio logică juridică. Un principiu de drept, pe care domnii judecători şi procurori ar trebui să-l cunoască, arată că „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”. Ca urmare, ai votat de două ori, faci puşcărie. N-ai cum să spui că n-ai ştiut că săvârşeşti o infracţiune. Incapacitatea autorităţilor de a împiedica acest gen de infracţiune nu trebuie transferată în cârca cetăţeanului, oriunde s-ar afla el, pe baza prezumţiei de rea-credinţă.
În al doilea rând, organizarea execrabilă a secţiilor de votare din Occident ridică suspiciuni în privinţa intenţiei reale a guvernului de a le permite „stranierilor” să-şi exprime opţiunile. Nu-ţi trebuie mare experienţă managerială pentru a-ţi da seama că într-o încăpere cât o sufragerie de apartament ceauşist nu poţi primi, în decurs de opt ore, câteva mii de alegători.
Avea perfectă dreptate un avocat al Baroului Bucureşti, rugat să comenteze evenimentele din 2 noiembrie: „Cred că încălcarea dreptului la vot al celor din diaspora trebuie căutată şi în reminiscenţele mentalităţii de tip securist, potrivit căreia „transfugii” nu sunt fideli sistemului din cauza căruia au trebuit să plece din ţară. Dacă li s-a răpit ori nu li s-a acordat dreptul la muncă în ţara lor, măcar dreptul de vot le putea fi respectat, în virtutea articolului 7 din Constituţie”.
Iată cum, la un sfert de veac de la Revoluţie, românii simt din nou în ceafă respiraţia puturoasă a lui Moş Gerilă. Pentru că Santa Klaus s-a îndepărtat iarăşi de noi. Nu, nu este vorba despre un film de Crăciun, ci despre unul de Halloween.
