La săniuş

Era un sfârşit de decembrie în care iarna era deja bine instalată, cu zăpada până la jumătatea gardului şi frigul cum îi mai bun. Nici prea aspru, să nu te poţi dez­lipi de va­tră, dar destul să te facă să mai sufli din când în când în mănuşile de lână.

La noi în sat, cea mai bună pârtie de săniuş cobora pe două braţe de pârâu ce veneau din munte şi care se uneau undeva în vale, iar când gerul le transforma în pârtii de bob, nu ne trebuia bucurie mai mare. După ce chinu­iam cu urcuşul mai bine de ju­mă­tate de ceas până sub pădure, ne aruncam vitejeşte cu săniile de lemn pe gheaţa pârâului ce ţinea loc de pistă. Şi când viteza se fă­cea destulă cât să simţi cum trece vântul prin haine, ajungeam la con­fluenţa pâraielor. Acolo trebuiau manevre dibace ca să evi­tăm ciocnirile cu cei ce coborau pe celalt braţ, după care lunecuşul mai continua o vreme, până ajun­geai la apa cea mare.

În ziua aceea eram tare fudul. Tocmai căpătasem prima mea să­niuţă de metal, o capodoperă a fierarului din sat. O dată, mai pe la începutul şcolii, mai în glumă, mai în serios, tata-mi promisese cea mai rapidă sanie din sat, dacă terminam trimestrul în primii trei din clasă. Aşa că abia aşteptam să ajung în vârf şi să văd performan­ţele săniuţei ce mirosea încă a vop­sea.

Soarele mai scăpăta, din când în când, printre norii zdrenţăroşi ce ne blagostoveau cu omăt proaspăt şi uşor. Îmi înfund bine pe cap căciula de miel şi după chiuiturile de avertizare, mă arunc cu burta pe sanie şi mă las furat de beţia vitezei. Copiii, copacii şi toate celelelate treceau pe lângă mine tot mai iute, pe măsură ce coborâm.

Iuhuu!, am trecut de răscruce – am mai apucat să-mi spun, când deodată au apărut culorile: întâi ca o explozie de curucubeie şi pe urmă tot mai îndepărtate, ca nişte steluţe multicolore, ce se învâr­teau, se învârteau. Era frumos şi mi se părea că plutesc într-o lume de basm numai a mea, iar de departe se auzeau glasuri pe care nu le recunoşteam şi mirosea frumos. Mirosea a iarbă cosită şi a ciuboţica cucului, când dintr-o dată totul s-a stins şi m-a cuprins un frig greu, însoţit de o senzaţie de sufocare. Când m-am trezit, tocmai luam palme de la unu’ mai mare şi nu-mi aduceam aminte să-i fi greşit cu ceva.

“Hai că-şi vini-n sâmţări jabracu naibi’, mai dă-i două şi du-l digrabă acasă până nu-nghiaţă di tăt, că ni-a puni ta’su să-l plătim ca pi unu’ nou.”

După care iar a fost bine, doar o căldură ciudată mă ardea pe la mâini şi pe la vârful picioarelor. Când m-am trezit din nou, eram lângă cuptorul din căsuţa bunicii, gol puşcă, bine învelit în două piei de berbec şi cu o foame de lup. Ai mei strânşi roată, mă pri­veau de parcă atunci făcusem cunoştinţă.

“Aista, după cum viedem, n-ari să-l gasască moartea pi acasă”, o aud pe bunica, “iaca numa’ ieri n-o fost mult să să-nece şi amu’ l-ar duci gându’ să mânânci şi curie­chiu’ cu cari i-am oblojit digiră­turilii”.

Nu mi-au spus niciodată cât s-au chinuit cu mine să mă ţină-n viaţă şi fără degerături, dar după aşa păţanie, nici că am mai văzut în iarna aceea săniuţa de metal – pe care, de altfel, cu greu au pescuit-o vecinii din apa Moldovei.

Din câte am priceput mai târ­ziu, din cauza vitezei nu am reuşit să evit o buturugă şi am plonjat cu tot cu sanie sub gheaţa râului. Aşa că restul de iarnă, mai de voie, mai de necaz, m-am ţinut mai mult de cărţi.

De ce vă spun aşa poveste acum, la sfârşit de an, în loc să vă dau sfaturi folositoare din lumea finanţelor? Pentru că eu cred că, din când în când, o pauză ne face bine la toţi. Că îndată trec şi Sfintele Sărbători şi iar o să vă fac capul mare cu importanţa econo­miilor pentru pensie sau cu noi strategii de protecţie financiară.

Aşa că până atunci vă rog să vă găsiţi puţin timp pentru voi înşivă, să vă întâlniţi cu cei ce vă sunt dragi, să cinstiţi un pahar şi să gustaţi o sarma.

Pentru anul care vine, tot ce vă e mai drag în suflet să vi se-mplinească. Iar din partea mea, numai bucurii şi sănătate.