“Nu există decât clipa de faţă” – Interviu cu actorul Claudiu Bleonţ

Claudiu Bleonţ este unul dintre actorii despre care, în România, se vorbeşte mult. Este prezent în diverse proiecte teatrale sau cinematografice, este în formă şi plin de vitalitate. Iar ieşirile sale la rampă se lasă, uneori, cu artificii, fiindcă are capacitatea de a traversa cu uşurinţă graniţa dintre viaţă şi scenă.

Original, întregul său univers stă pe pilonii unei filozofii personale, altoită pe învăţături orientale şi pe înţelepciunea neamului său. Pentru Claudiu Bleonţ, bunăoară, viaţa “este o experienţă care are o durată de timp pe care nu cred c-o hotărâm noi – poate destinul, poate AND-ul – în care noi, prin faptele, prin gândurile, prin cuvintele nostre, prin comportamentul nostru creăm o poveste”

Pe urmele lui Cioran, actorul e conştient de faptul că fiinţa omenească e muritoare, însă acest lucru nu-l face pe­simist: “Viaţa e o experienţă foarte adâncă, care devine cu atât mai specială cu cât conştientizezi această prezenţă a certificatului de deces, pe care încă nu e pusă data. Şi astăzi, în Montréal, mi-a venit o idee. Ştii care este supremul act de sinucidere? Să trăieşti viaţa până la capăt. Aşa cum ţi-a dat Dumne­zeul neamului tău, indiferent de religia, de rasa sau cultura ta. A trăi este o experienţă între agonie şi extaz. Cred că atât extazul, cât şi agonia, durerea, cât şi plăcerea trebuie consumate până la capăt. Suntem fiinţe umane, am primit sau poate ne-am cerut această experienţă şi o să o trăim. O să ne-o îndurăm.”

Care e rostul omului pe lume? “Să fie solitar şi să fie empatic şi compasiv cu ceilalţi. Eu am mai multe persona­lităţi, de diferite orientări, cu diferite programe interioare. Celulele de bază ale fiinţei mele sunt ale istoriei pe care am parcurs-o. Sunt determinat de cultura germană din partea tatălui. Sunt determinat de ortodoxia mamei; bunicul a fost preot. Deci la mine astea se contopesc, se dezbat de multe ori, se răstoarnă şi, în acelaşi timp, îmi creează întrebări despre condiţia umană.”

Care e cel mai mare pericol pentru om? “Lăco­mia. Să nu ştii unde să te opreşti”, aşa cum stă scris în Tao Te Ching, cartea lui Lao Tse, pe care actorul o poartă cu el peste tot, chiar şi în turnee.

Esenţe tari

Ce întâlniri deosebite aţi avut în ultima perioadă?

Chiar anul ăsta, unul din marile evenimente ale teatrului românesc a fost venirea lui Robert Wilson, cel mai mare şi mai avangardist regizor, care a montat la Teatrul Naţional din Craiova Rinocerii de Eugen Io­nesco. Sub influenţa acestui mare maestru, am conştientizat cea mai subtilă motivaţie a mea de a face tea­tru: să fiu cu oamenii, să mă concentrez împreună cu ei şi să fiu atent împreună cu ei. E unul din spectacolele în care mă bucur că sunt şi că sunt prezent în scenă. Şi poate aici ar fi legătura între afirmaţia mea şi teatrul pe care-l practică şi exemplul uman pe care-l poartă cu el Robert Wilson: el mizează enorm pe pre­zenţă. Nu există decât clipa de faţă, aici, o trăieşti intens şi asta schimbă ceva.

Vorbiţi germana, engleza, franceza. Nu v-a tentat să profitaţi de asta şi să vă stabiliţi în altă ţară?

N-am avut tentaţia aceasta decât o singură dată, în ‘90. Mi-am imaginat că aş rămâne la Avignon. Eram pentru prima oară invitat acolo, împreună cu alte personalităţi ale teatrului românesc. Şi într-o după-amia­ză, m-am gândit ce ar fi dacă aş rămâne în Franţa acuma. Şi ce aş face? Aş fi nomad. Din ce aş trăi? Aş lucra de azi pe mâine, aş vedea unde aş dormi, aş vizi­ta, aş merge, aş merge. Cam cât asta? Cam doi ani de zile. Eram căsătorit pe atunci cu Beatrice Bleonţ, nu mă mâna o tentaţie de separare, ci doar aşa, un vis de aventură personală. Şi mi-am răspuns: cam doi ani şi pe urmă? M-aş întoarce acasă. Şi mai departe? Aş scrie impresiile acestei călătorii. Şi mai departe?… Într-un fel am făcut călătoria aceasta, la o distanţă de mai mulţi ani, în 2007, m-am întors la Avignon şi am jucat trei ani acolo Matei Vişniec, Caii la fereastră. Am mai jucat în franceză în filme, am jucat în germană. Am fost în Noua Zeelandă, am fost în America de trei ori. Şi vin aici, în Canada. Îmi place să vin, pentru că aduc ceva pentru cei de aici şi cei de aici îmi dau mie ceva.

Ce vă dau?

Curajul de a continua. Apreciez şi respect enorm românii din diaspora. Diaspora este România esenţelor tari. Îi respect pentru că au avut tăria, curajul să-şi rescrie destinul. Au plecat, au lăsat o istorie acasă, au zis “stop, vreau altceva”. Indiferent dacă această tăietură în destin a dus spre ceva glamour sau spre ceva obscur. E o mare forţă asta şi denotă tărie de caracter. Din punctul ăsta de vedere, eu n-am avut-o. Poţi spune că am avut tăria să rămân. Nu ştiu dacă am rămas din tă­rie. Eu cred că am rămas din slăbiciune. Dar am avut slăbiciunea să rămân agăţându-mă de cultura şi limba română. Teatrul e un lucru puternic şi eu m-am sprijinit, m-am agăţat de el.

Cum a fost să primiţi repartiţie la teatrul “de mineri”, după terminarea facultăţii?

Aveam de ales între Reşiţa şi Petroşani; mai bine Petroşani, mi-am zis, că nu o să pună ăia jugul pe noi acolo. Şi a ieşit pe invers. Când, pe la 6 dimineaţa, intram în gară la Petroşani, am avut o viziune: am văzut o colivie cu o pasăre închisă acolo. M-au trecut lacri­-mile. Mergeam în necunoscut. Dar ne-a prins foarte bine. Am făcut cu Magda (Catone) acest spectacol pe care iată, îl jucăm de 32 de ani, Un bărbat şi mai multe femei, ca să scăpăm de a lucra cu restul colectivului -voiam să facem cumva să repetăm împreună şi să plecăm în turnee. Lucru pe care l-am şi făcut. Magda se căsătorise de curând cu Şerban; eu eram căsătorit la momentul acela cu Irina Tapalagă. Şi de tinereţea aia ne-am bucurat numai între trenuri, între deplasări. Dar a meritat!

“Vom da şi vom primi”

Cineva spunea, într-un articol despre dvs., că sunteţi un actor fără inhibiţii. Cum sunteţi ca om?

În afară de faza cu chiloţii daţi jos la o conferinţă de presă de promovare a unui spectacol la Arad… Era o pledoarie în sensul că… Eram în renovări cu casa pe care am moştenit-o de la părinţii mei şi care îmi golise contul. Eram şi într-o distanţare faţă de cea de-a treia soţie. Ne încheiasem într-un fel misiunea împreună, o recunoşteam şi nu ştiam cum să ne despărţim. Şi în contextul acela, mi-am dat seama că tot ce ştie lumea despre Richard al III-lea este “Regatul meu pentru un cal”. Dar după luni în care am lucrat la Richard al III-lea, cea mai interesantă replică pentru mine este cea a scutierului. După noaptea în care Richard e blestemat de toţi cei pe care i-a omorât, îşi întreabă scutierul “Astăzi vom avea ciocnirea”. Şi acesta îi răspunde “Da, milord, vom da şi vom primi.” Deci a fost fidel – mare tărie de caracter – şi şi-a dus crucea până la capăt.

Pe când, în România, prea multă lume se vaită. Ne văităm foarte mult. Mi se pare că o atudine moder­nă, firească, e să-ţi asumi tot ce se întâmplă în viaţa asta, s-o iubeşti mai ales când nu e bună. Vom da şi vom primi. Şi în momentul acela am făcut o pauză în capul meu şi mi-am zis: Ai curajul să mergi până la capăt? În armată, am spălat veceuri tur­ceşti pentru 120 de băieţi, împreună cu Alexandru Darie; toată grupa de la teatru spăla veceuri. Am făcut scrimă 7 ani. Mer­geam la duş cu băieţii. Deci mie mi se părea o chestie bărbătească. Şi în momentul acela am decis.

Nu erau şi doamne în sală?

Ba da. Şi ce dacă? Nu am vrut să şochez. Nici nu găsesc că ar trebui să mă mândresc cu datele corpului meu, dar nici să mă ascund. Şi cred că acceptarea condiţiei tale este cel mai sănătos lucru. Aşa m-a făcut mama, ăsta sunt în pielea goală. Mi-am arătat goliciu­nea, fără să vreau să şochez şi am zis eu de aici plec. 21 de grame, ce pierde un om în momentul expierii… ăsta sunt, 21 de grame din Claudiu Bleonţ vor pleca din casa corpului lui, indiferent unde îi va fi corpul. Este locul de unde va ieşi sufletul lui Claudiu Bleonţ. În sensul acesta am făcut pledoaria. Nu ştiam că merită făcut un şoc din asta. Mi l-am asumat, nu-l regret deloc. Mă bucur că a trecut, fiindcă a fost o perioadă foarte grea. Mă apostrofau oamenii prin tramvaie. Eu n-am făcut-o ca un gest de agresiune, n-am vrut să agresez pe nimeni… Dar am ajuns atât de ipocriţi.

Profit de sinceritatea dvs. ca să vă întreb şi despre cele 4 soţii. Sunteţi în căutarea eternului feminin?

Să ştii că l-am găsit de fiecare dată. Hai că-ţi spun mai bine din Sorescu: “Cu mine se întâmplă ceva. O poveste de om.” De fiecare dată m-am căsătorit din dragoste şi le-am iubit pe… nici nu le-aş spune femei, pe oamenii ăştia, pe aceste patru surori ale mele. Să zic trei, că a patra e încă în lucru. Dar cea de-a patra soră a mea e într-o condiţie specială, e şi mamă. Celelalte trei au fost partenere de viaţă. Am învăţat din relaţia cu ele, alături de ele, de la ele.

Sunt convins şi ştiu c-au învăţat şi ele de la mine şi s-au împlinit uman în etapa pe care am parcurs-o împreună. Şi cred că am învăţat foarte mult din divor­ţuri. Am avut divorţuri frumoase, ne-am respectat şi parcă ne-am iubit într-un alt fel, la alt nivel, cu o intensitate neaşteptată. Pentru că a fost o relaţie pe toate planurile – fizic, spiritual, creativ – şi momentul divorţului a fost foarte interesant pentru că a ridicat toate aceste trei cercuri la parametri noi de intensitate. Să iubeşti absenţa celuilalt, să-i dai drumul. Sting o spune foarte mişto: “If You Love Somebody Set Them Free”. Reuşim să ne înţelegem, să ne sprijinim până la un moment dat şi apoi ne dăm drumul. Înţelegem că de-acum încolo drumul trebuie să parcurgă alte trasee pentru a creşte în evoluţia noastră.