Votul furiei şi valul marilor aşteptări

Pe 16 noiembrie, în România a votat furia. Furia împotriva sfi­dării, a aroganţei, a neruşinării acumulate în ani şi detonate de felul în care a fost tratat votul ro­mânilor din străinătate. Furia aceasta l-a făcut preşedinte pe Klaus Iohannis. Dar tot ea a ridicat un val de aşteptări cărora noul preşedinte trebuie să îi răspundă pentru a nu fi strivit de ele.

Domnul Iohannis ar trebui, cred, să fie conştient că nu bi­lan­ţul de la Sibiu, nu carisma perso­nală, nu comunicarea minimală l-au făcut preşedinte. Ele i-au creat doar o imagine diferită. Dar ce au putut ele să-i aducă sub aspect electoral, împreună cu ma­şi­năria de vot a PNL, s-a văzut în primul tur de scrutin. Cele 10 procente care-l despărţeau de Victor Ponta păreau, pe orice calcul matematic sau sociologic, insurmontabile.

Dar felul în care Victor Ponta a înţeles să-i trateze pe românii din străinătate a declanşat o re­acţie în lanţ, pe care nimeni n-a mai putut s-o oprească. S-a des­cătuşat o energie negativă adunată în timp. Ea răspunde şi unei schim­bări profunde a societăţii româneşti, care, fără ştiinţa şi fără voia politicienilor, s-a maturizat.

Mesajul acestui electorat maturizat a fost clar: nu se mai poate aşa. Votul din 16 noiembrie a fă­cut mai mult decât să instaleze un nou preşedinte. El cere în mod im­perativ un reset total al siste­mu­lui politic românesc. Ce înseamnă el?

Este o naivitate să crezi că de mâine clasa politică se poate schim­ba total. Că ne vom trezi cu politiceni noi, curaţi şi uscaţi, paraşutaţi precum pachetele cu mâncare în zone sinistrate. Refor­ma politică se va produce în timp, în mare măsură cu ajutorul DNA. Dar sunt lucruri care pot şi trebuie făcute imediat.

Şi primul lucru ţine de elimi­narea de la guvernare nu doar a lui Victor Ponta. Ar fi cu totul insuficientă căderea capului lui Moţoc. Da, Ponta concentrează acum toată ura şi tot dezgustul popular. Demonul are un nume şi un chip. Dar, judecând la rece, Victor Ponta nu este decât prizonierul unui sistem, aşa cum ar fi orice preşedinte al unui PSD complet baronizat.

Conducerea centrală a acestui partid nu mai are practic nicio putere. Ea a fost transferată baronilor din teritoriu, care deţin şi forţa financiară, şi pârghiile maşinăriei electorale.

Dacă pleacă doar Victor Pon­ta, dar PSD rămâne la butoane, vom înlocui o marionetă a baro­ni­lor cu alta. Baronii vechi, prăbu­şiţi sub loviturile DNA, vor fi în­locuiţi cu garnitura lupilor tineri. Sau vi se pare că Sebastian Ghiţă e mai bun ca Viorel Hrebenciuc? Că Robert Negoiţă e mai breaz decât Adrian Duicu?

PSD este, în acest moment, un imens bolnav care, înainte de a fi supus unui tratament radical şi extrem de traumatizant, nu poate fi decât foarte periculos pentru evo­luţia României. Aşadar, cred că PSD trebuie rapid scos de la guvernare.

Se vorbeşte mult despre un guvern de tehnocraţi. O iluzie. Guvernul de tehnocraţi nu rezolvă problema, pentru că nu este o so­luţie politică, iar guvernarea unei ţări este o chestiune eminamente politică. Guvernul de tehnocraţi nu face decât să mascheze, cu o imagine mai curată, tot un joc politic, care însă este scutit astfel de răspundere politică.

După victoria lui Klaus Iohannis, noul PNL trebuie să aibă curajul să îşi asume guvernarea şi să dea un mare test. Este în stare să prezinte o echipă tânără şi competentă? Este în stare să ofere o guvernare coerentă şi transparen­tă? Este în stare să aducă viziune şi integritate? Este în stare să schimbe fundamental relaţia dintre politică şi cetăţeni? Să aşeze pe alte baze exerciţiul puterii?

Pentru că aceste lucruri au fost, de fapt, cerute de votul din 16 noiembrie. Cine crede că dl. Iohannis a fost ales pentru a se aşe­za, floare în glastră, la Cotro­ceni şi a aştepta cuminte ca via­ţa politică să evolueze natural, într-o direcţie aleatorie, cred să se înşea­lă. Românii l-au votat pentru a da semnalul unui reset şi pentru a conduce acest reset.

Este Klaus Iohannis apt să răspundă acestor aşteptări şi să impună formaţiunii care l-a pro­pulsat o altă direcţie, cu totul nouă? Este momentul de graţie al noului preşedinte, cota sa de încredere este uriaşă. Niciodată nu va putea realiza mai mult. Dar fereastra de oportunitate nu durea­ză mult. Simpatia, oricât de mare, se topeşte dacă nu este alimentată cu realizări.

Şi primul lucru aşteptat de la Klaus Iohannis nu este să intre într-o coabitare pacifistă cu un PSD atât de toxic, ci să ofere Ro­mâniei o altă direcţie politică, ceea ce nu poate face decât printr-o nouă guvernare, conformă cu principiile anunţate în campa­nie şi cu aşteptările explicite ale electoratului.

Altfel, coabitarea îl va sufoca încet.