Poate că Franța este singura țară în care ridicolul a jucat un rol istoric, scria Paul Valéry și cuvintele lui au fost confirmate tragic de atentatul terorist contra magazinului satiric Charlie Hebdo care a indignat toată lumea civilizată și a produs o uriașă mișcare mondială de solidaritate cu spiritul ziariștilor asasinați.
în mod inevitabil, pentru a explica barbaria atentatului – barbarie care de altfel nu e deloc limitată la spațiul francez, dar aici manifestarea ei a fost cu totul imprevizibilă – mulți au căutat, firesc, o relație de la cauză la efect. Și dacă mai nimeni dintre cei care împărtășesc valorile democrațiilor occidentale (structurate în jurul unor libertăți și drepturi fundamentale, precum libertatea de expresie) nu a acordat circumstanțe atenuante atentatului, a existat totuși și există încă un mod de a privi tragedia ca fiind, cel puțin parțial, o consecință tragică a presupusei conduite iresponsabile a magazinului care i-ar fi ofensat pe musulmani cu caricaturi reverențioase la adresa Profetului.
Lucrurile par însă ceva mai complicate. Charlie Hebdo, publicat într-un tiraj de 60 de mii de exemplare la o populație de peste 66 milioane de locuitori, nu reprezenta o lectură obligatorie pentru nimeni și nu este nicidecum ceea ce numim un formator de opinie publică. Charlie Hebdo era, și probabil va rămâne în continuare, un magazin de divertisment, clădit pe deriziune, umor, ironie la adresa întregii societăți franceze, nu doar față de religia musulmană, ci față de toate religiile monoteiste, așadar și față de crești-nism și iudaism. Nu a existat niciun politician care, vexat fiind de caricaturile lui Chabu și ale colegilor săi, să trimită zbiri pentru a le impune tăcerea. Nu a existat niciun creștin și niciun evreu care, indignați fiind de ireverențiozitatea jurnalului la adresa lui Isus, a Fecioarei Maria sau a lui Moise, să vrea să ucidă. Așa cum au facut frații Kouachi încălcând brutal de fapt, după cum au precizat imediat mulți musulmani, înseși dispozițiile Coranului. Ei și alți teroriști asemenea lor sunt adevărații dușmani ai Islamului.
Indignarea invocată de atentatori este ori un semn de întârziere, o cantonare în sensibilități și intransigențe care au dispărut în Occident de multe sute de ani, ori un simplu pretext pentru a justifica, sub paravanul religiei, sentimentele de frustrare, de ură față de Occident. S-a spus cu multă îndreptățire că atentatul nu trebuie să conducă la o condamnare în bloc a comunității musulmane. Este cu atât mai necesară o asemenea distincție cu cât imensa majoritate a celor uciși de extremiștii musulmani în Siria, în Irak, în Afganistan, în Pakistan este formată din coreligionarii lor. Iar actualul Stat Islamic este dezavuat și temut de întreaga lume islamică. Nu este vorba, așadar, de o luptă generalizată între musulmani și creștini, ci de un grav abces extremist internațional, la fel de periculos pentru ambele religii.
Charlie Hebdo din zilele noastre, așa ireverențios cum este, face parte din identitatea franceză care nu are de ce să renunțe la ea însăși din pricina unor teroriști arierați sau manipulați de perso-naje influente și cinice.
Charlie Hebdo este un magazin ateist și are dreptul să fie astfel. Umorul și ironia sa nu țintesc marile valori creștine, iudaice, musulmane – care au intrat, toate, în sinteza civilizației occidentale contemporane – ci doar clișeele lor. Un ateu are dreptul să râdă de ele într-o publicație ateistă, să le ridiculizeze, așa cum un credincios are dreptul să le accepte și să le venereze într-o publicație cu caracter religios. Libertatea de expresie a unuia nu este deloc în contradicție cu a celuilalt, atât timp cât nu încearcă să se impună ca normă, să devină obligatorie pentru toată lumea. Or exact asta urmăresc teroriștii care pretind că reprezintă Islamul.
Revenind la cuvintele lui Paul Valéry, ele nu sunt o simplă butadă. Ele fac referință la o îndelungată evoluție a spiritului francez. În Evul Mediu, în se-colul al IX-lea, adică în perioada cea mai religioasă din istoria creștinismului, sărbătorile sfinte Crăciunul și Paștele erau însoțite de parodie, de ireverențiozitate, manifestate în timpul unor slujbe aparte, paralele cu cele oficiale, grave. Întreaga istorie sfântă de la Adam la Isus era tratată în mod comic prin Liturghia Bețivilor, Evanghelia Beției, Sărbătoarea Măgarului. Pentru oamenii acelor vremi – mai deschiși la minte decât extremiștii ziși islamici de azi – râsul, umorul, gluma, ridicolul măgarului care răgea în timpul slujbei nu jigneau și nu anulau credința, ci o adânceau după un râs sănătos și binevoitor, o aduceau mai aproape de realitatea lor omenească.
Charlie Hebdo este un urmaș îndepărtat al unui asemenea spirit pentru care râsul nu este o acțiune distructivă. Și nu caricaturile publicate în paginile lui au fost cauza atentatului cu douăsprezece victime talentate și inteligente, ci prostia și ura primitivă față de valorile occidentale a unor inși, în numele unei credințe pe care în realitate nu o apărau, ci doar o murdăreau.
