Punct și de la capăt. În plan psihologic, cam așa abordăm începutul de an. Suntem conștienți că lucrurile nu se pot aranja cum ne dorim imediat după noaptea de Revelion. Sperăm, totuși, să ne meargă mai bine în toate, cu minimum de efort din partea noastră și cu maximum de bunăvoință din partea celorlalți. Asta-i natura umană și n-avem cum și nici de ce s-o schimbăm. O putem însă educa.
Departe de România, prioritățile noastre sunt altele decât ale celor rămași acasă. Și ei își doresc un început cu dreptul, cu mai puține griji existențiale și, poate, cu mai multă cinste și bună-cuviință din partea vecinilor, a colegilor sau a membrilor propriilor familii. Ce face fiecare pentru a-și ameliora în acest sens mediul de viață este re-lativ și discutabil. Românii din România ne-au arătat și în 2014 că, deocamdată, nu s-au împăcat cu ei înșiși. În plus, mulți dintre ei, în special tineri, nu știu ce vor cu adevărat: să plece din țară cât mai repede sau să pună umărul la schimbare.
Paradoxal, asta este valabil și pentru mulți dintre românii stabiliți în străinătate. Veniți aici în floarea vârstei, pentru a începe o nouă viață, numeroși conaționali s-au realizat din punct de vedere material sau sunt pe cale să o facă. Sigur că nu-i de ajuns pentru a te simți împlinit. Ceva din tine va trage întotdeauna către țară, către rădăcinile tale sufletești, sociale sau profesionale. Nu sunt deloc puțini aceia care ar vrea să trăiască „acolo” având condițiile și siguranța de aici, din mijlocul lumii care n-a simțit apăsarea „cortinei de fier” și a tuturor relelor consumate în spatele ei. Din păcate, așa ceva nu este posibil, cel puțin deocamdată.
România n-a scăpat de politrucii cu ceafa groasă, puși pe șmenuri de tot felul și, poate mai grav, de mentalitatea oamenilor obișnuiți care face posibil traiul de paraziți sociali al celor dintâi amintiți. De altfel, citeam zilele trecute afirmațiile unui politician fălcos și tuciuriu din Satu Mare, pripășit mai nou pe lângă partidulețul fostului prim-ministru Tăriceanu, care acuza diaspora că-și lasă copiii de izbeliște în România și că profită de asigurările sociale și de sănătate, fără a contribui la acestea.
O senzație de greață m-a cuprins instantaneu, apărându-mi în fața ochilor (pentru a câta oară!) perversitatea sistemului construit de păpușarii evenimentelor din decembrie 1989. Prin urmare, învrăjbirea românilor unii împotriva altora rămâne arma preferată a paraziților care au deținut și dețin pârghiile puterii de 25 de ani încoace.
Iată motivul principal pentru care ideea românilor plecați în străinătate, de a trăi cândva în țara lor de origine, așa cum trăiesc astăzi în țările de adopție rămâne doar un vis de Crăciun.
Bineînțeles că nici în bătrânul Occident lucrurile nu ating perfecțiunea, ba chiar sunt departe de aceasta. De pildă, eu unul nu încetez a mă mi-nuna de întâmplări pe care nu le credeam posibile într-o țară precum Canada: indiferență și obrăznicie birocratică în mediul universitar, neglijență sau calitate îndoielnică în actul medical, lipsă de respect mascată de zâmbete false sau chiar lipsă crasă de umanitate.
Ca să mă înțelegeți mai bine vă voi povesti cum într-o dimineață geroasă de ianuarie am (re)văzut nesimțirea șoferilor RATB taman acolo unde mă așteptam mai puțin: la Montréal. Șoferul unui autobuz STM n-a oprit în stația la care ar fi trebuit să oprească, deși a văzut foarte clar cum o femeie fugea disperată, escaladând nămeții, după „râma” cu carburant biodisel. Săraca femeie dădea din mâini ca foca pe banchiză pentru a opri autobuzul mânat de nesimțire și indiferență. Ulterior am aflat că nu este vorba despre un caz izolat și că utilizatorii transportului în comun au mai raportat astfel de situații.
Aș putea continua cu alte exemple de indolență sau de impertinență de care m-am lovit în Québec, dar acestea merită o dezbatere separată, și, oricum, la început de an trebuie să lăsăm deoparte ceea ce ne-a deranjat și să facem tot ce ne stă în putință ca asemenea lucruri să nu se mai repete. Fiecare dintre noi poate face puțin pentru binele societății în care trăiește. Este valabil și aici, și în România și pretutindeni.
Eu, unul, mi-aș dori ca în 2015 să văd cât mai rar atitudini în genul celei a șoferului STM, să nu îmi mai rup mașina prin gropile montréaleze, să am parte de servicii de calitate dacă tot plătesc bani mulți pentru a beneficia de ele și, de ce nu, să văd în jur cât mai multe figuri senine, zâmbitoare și sincere. Asta vă doresc și dumneavoastră, la început de an, chiar dacă știu că exigențele enumerate în „lista” de mai sus nu depind numai de noi. Totuși, sunt convins că, încercând să fim pozitivi și corecți, putem influența ceea ce se petrece în jurul nostru.
În încheiere, vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați citit și îmi citiți articolele, promițându-vă că voi încerca și de acum înainte să vă prezint opinii și situații interesante.
