Este greu, dacă nu imposibil, să apreciem la adevărata ei valoare activitatea politică a lui Iuliu Maniu, distinsul lider interbelic al Partidului Național |ărănesc (PN|) dacă nu ținem seama de contextul intern și internațional extrem de complex, de schimbător și de contradictoriu din prima jumătate a secolului trecut.
S-a născut la 8 ianuarie 1873, la Bădăcin (județul Sălaj), ca fiu al lui Ioan și al Clarei Maniu. Era, pe linie paternă, rudă cu cărturarul și gânditorul Simion Bărnuțiu, unul dintre liderii revoluției de la 1848 din Transilvania.
A făcut școala primară la Blaj, liceul la Zalău și a urmat studii universitare în drept la Cluj, Budapesta și Viena, încheiate cu un doctorat în 1896.
În 1897, intră în viața politică devenind membru al Partidului Național Român din Transilvania care milita, în programul său, pentru realizarea unor obiective românești precum autonomia Transilvaniei, folosirea limbii române în administrație și în justiție și stoparea procesului de maghiarizare forțată. Este cooptat imediat în Comitetul de conducere al PNR, iar în 1906 candidează la alegerile parlamentare, devenind deputat din partea acestuia în Dieta de la Budapesta. Un fapt interesant este că în prima parte a activității sale politice, Iuliu Maniu, apropiat, în calitate de consilier, de Arhiducele Franz Ferdinand era înclinat să susțină proiectul inițiat de românul Aurel Popovici de federalizare a Imperiului Austro-Ungar sub numele Statele Unite ale Austriei Mari. Federalizarea ar fi consemnat abandonarea dualismului austro-maghiar și ar fi acordat autonomie și drepturi politice și economice egale celorlalte minorități ale imperiului (italieni, români, slovaci, serbi, ucrainieni etc.). Asasinarea arhiducelui însă, care a condus la izbucnirea primului război mondial a anulat brutal proiectul.
În 1915, Iuliu Maniu este încorporat în armata imperială și participă la primul război mondial pe frontul din Italia. După trei ani, însă, aidoma lui Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, dezertează și se întoarce în Transilvania. Aici, alături de alți lideri ai românilor transilvăneni (Gheorghe Pop din Băsești, episcopul greco-catolic Iulian Hossu) are o contribuție dintre cele mai importante la unirea Transilvaniei cu România vechiului regat. Înființează la sfârșitul lui octombrie 1918 Consiliul Național Român, organism de reprezentare și negociere a drepturilor naționale ale românilor, și cere cu energie ruperea Transilvaniei de imperiu și unirea ei cu Vechiul Regat.
Se numără printre organizatorii marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918, și a doua zi este ales președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, organism politic provizoriu (1918-1920), cu atribuții legislative, executive și administrative pe teritoriul Transilvaniei. Consiliul avea cincisprezece membri printre care se numărau, în afara lui Iuliu Maniu, și Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiș, Emil Hațieganu, Octavian Goga.
După realizarea Unirii, relațiile lui Iuliu Maniu cu politicienii de la București s-au degradat în urma dizolvării, în 1920, de către prim-ministrul Alexandru Averescu, susținut și de liberali, a Consi-liului Dirigent. Iuliu Maniu a considerat această decizie ca o măsură de centralizare nefavorabilă românilor ardeleni și, ca atare, în 1922, a refuzat să participe la festivitatea de încoronare, la Alba-Iulia, a regelui Ferdinand ca Rege al României Mari. Considera ceremonia religioasă ortodoxă din timpul încoronării ca o lipsă de respect la adresa români-lor transilvăneni de confesiune greco-catolică, a căror luptă pentru realizarea unității naționale debutase încă din secolul al XVIII-lea, cu fruntașii Școlii Ardelene.
În continuare, s-a opus reformei Constituției din 1923, inițiată de liberali, întrucât o considera prea centralizatoare și, în plus, votată de un Parlament lipsit de legitimitatea de a o schimba. Acest mandat revenea, susținea Iuliu Maniu, doar unei Adunări Constituante speciale, alta decât un Parlament obișnuit.
În 1926, PNR s-a unit cu Partidul |ărănesc și a devenit Partidul Național |ărănesc, iar Iuliu Maniu a fost ales președintele lui. Relațiile PN| cu Partidul Național Liberal (PNL) pe care țărăniștii îl acuzau de fraude electorale și de manipulare a regelui Ferdinand în favoarea lor, au continuat să fie încordate și după moartea lui, a regelui, și a lui I. C. Brătianu, în același an, 1927. Dar la alegerile din 1928 partidul lui Maniu a obținut majoritatea și el a devenit prim-ministru.
Iuliu Maniu a fost un susținător al lui Carol al II-lea și a făcut tot ce i-a stat în putere ca acesta să-și reia tronul în dauna regelui Mihai. În 1928, a complotat chiar și cu un politician englez, total opus orientării sale naționale, lordul Rothermer – partizan al revizuirii tratatului de la Trianon – pentru reîntronarea lui Carol. Complotul a fost dejucat de serviciile secrete române, dar după doi ani, fără nici un fel de participare din partea lordului englez, Iuliu Maniu a reușit totuși să-l aducă pe tron pe Carol, cu promisiunea acestuia că-și va relua căsătoria cu regina Elena și va renunța la relația amoroasă cu Elena Magda Lupescu. Regele însă nu și-a respectat cuvântul și, mai mult decât atât, a îndepărtat PN|-ul de la guvernare în 1933.
Iuliu Maniu nu a fost de acord cu dictatura regală, cu interzicerea partidelor politice și cu Frontul Renașterii Naționale, partidul regelui care din 1938 ocupa tot spațiul politic. După ce Carol al II-lea a abdicat a doua oară și s-a autoexilat ca urmare a cedărilor teritoriale din 1940, Iuliu Maniu s-a menținut în semiclandestinitate, refuzând să colaboreze cu regimul lui Antonescu. El a fost unul dintre promotorii actului de la 23 August 1944 prin intermediul ministrului de externe, Grigore Niculescu-Buzești, care i-a asi-gurat o legătură permanentă și secretă cu regele Mihai, înainte ca acesta să-l aresteze pe Mareșal. A fost numit ministru fără portofoliu în guvernul Sănătescu pentru o perioadă foarte scurtă (până la 4 noiembrie 1944) și a început o nouă luptă, de data aceasta împotriva politicii de comunizare a țării.
Încrezător în sprijinul american și ignorând înțelegerea Stalin-Churchill cu privire la România și Grecia, Iuliu Maniu a adresat cancelariilor occidentale numeroase memorii de protest contra abuzurilor noilor autorități implantate de sovietici. S-a opus guvernului Groza și, în 1946, PN|-ul a obținut o victorie categorică în alegeri. Dar rezultatele au fost falsificate de comuniști, astfel încât, la un an după înscenarea de la Tămădău, partidul lui Iuliu Maniu, rămas singura forță redutabilă a opoziției, a fost desființat.
Iuliu Maniu a fost arestat la 14 iulie 1947, judecat pentru “înaltă trădare” și condamnat la 14 noiembrie 1947 la închisoare pe viață. A fost închis mai întâi la Galați și apoi transferat, împreună cu alți fruntași țărăniști, la închisoarea de exterminare din Sighet. A murit la 5 fe-bruarie 1953. Trupul i-a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului și rămășițele lui n-au fost niciodată identificate.