Nu mai pot continua să scriu despre comunitate. N-o mai cunosc. N-o mai simt. Am plecat pentru trei ani, m-am întors, nu mai recunosc nici fauna, nici peisajul. Oamenii
pe care-i ştiam au dispărut din decor. Din al meu, din al multora, din al tuturor. Un preşedinte de asociaţie şi-a vopsit părul, ba chiar şi-a lăsat mustaţă de mexican. Nu-l mai recunosc decât dacă mă trage de mânecă şi-şi spune numele. Tinerii veniţi în loc parcă n-au glas. Nu-i aud. Acum o săptămână, la Escu TV, am văzut o filmare cu un grup de studenţi români de la Universitatea McGill. Unul spunea ceva despre cultură. Am râs, dar nu m-am simţit bine.
Paginile revistelor din comunitate par că aspiră să ajungă de urgenţă hârtie de împachetat cârnaţi, la supermarketurile frecventate de minorităţi. Cum s-a întâmplat mereu, dar parcă niciodată ca acum. Participanţii la cenacluri literare au media de vârstă mai mare decât limita de pensionare. (Bravo lor, problema e cu atragerea tinerelor talente). Consulul pare un om cinstit, cu chitară, dar nu interesează pe nimeni, în afara inevitabililor iubitori de plăcintă consulară. Dramele leneşe ale desţărării nu mai emoţionează decât pe cei aflaţi încă în purgatoriul obţinerii cetăţeniei canadiene. Poezii pe această temă parcă se scriu mai puţin, ceea ce-i de bine.
Am adus vorba de Escu TV. Simt nevoia să spun că, tot acolo, acum vreo lună, am avut şi eu o apariţie neaşteptată. Pentru mine, pentru miile de teleprivitori. (Faptul că tu, cititorule, nu te-ai numărat printre ei, nu înseamnă că n-au fost mii). Am fost invitatul lui Marc-Marinescu Constantin, creatorul de bunuri culturale. (E artist designer, dar simte că această etichetă îl strânge, aşa că o folosesc pe cea propusă de el).
Cristina a fost mândră de haina mea, marca Bosco Uomo. Cu această haină, m-am aflat în contrast evident cu Marc, care venise echipat în bunuri culturale aparent produse de el însuşi. Emisiunea a stârnit reacţii vii. În chiar săptămânile difuzării (au fost două, înregistrarea fiind împărţită în două), la ziua unei prietene de familie din Sainte-Dorothée, unchiul soţului sărbătoritei mi-a spus din proprie iniţiativă că mă văzuse la TV. A vrut să afle un singur lucru: cine era domnul de lângă mine, cel cu plete prinse cu agrafă şi în pantaloni scurţi.
Emisiunea de radio “Ora românească” din săptămâna care a urmat n-a ratat subiectul. În general, calul de bătaie a fost Marc, ori echipamentul lui. Un comentator şi-a luat însă răgazul să mă pugileze pe mine (pe mine?), declarându-mi prestaţia deosebit de slabă. Am înţeles. Într-o emisiune dedicată culturii în comunitatea românească de la Montréal, cum am putut să ignor activitatea cenaclului de epigramişti ?
Acum, că am început, nu mă mai pot opri. Simt că trebuie să spun cum a fost cu filmarea. Totul a început vineri 30 ianuarie, pe la ora 9 seara, când acasă la noi a sunat telefonul. A răspuns Cristina, că-i mai rapidă. La telefon era Marc. Voia să afle dacă sunt la Montréal. Am preluat receptorul, declarându-mi bucuria de a-i auzi glasul. Marc mi-a propus să particip la o emisiune a postului Escu TV, care urma să fie înregistrată a doua zi, la 10 dimineaţa. Din conversaţie, a rezultat că nu mă invita de dragul meu, ci pentru că deja fusese refuzat de mulţi alţii. Printre ei, voi afla mai târziu, de jurnalista S.P., de la Accent, de scriitoarea F.M., de la Chomedey, de pictoriţele R.P. şi O.C., de la Montréal, etc. Din ce mi-a spus, am înţeles că urma să se vorbească despre comunitate. Acum cred că el a spus despre cultura în comunitate, dar eu am uitat de cuvântul cultură. Aşa că, după ce am acceptat invitaţia, mi-am strâns ideile despre comunitate cu gândul la acea aniversare de o sută de ani a ei, de care aflasem mai înainte.
A doua zi, am ajuns la locul stabilit, clubul Mamaia de pe strada Saint-Denis, cu un sfert de ceas întârziere. Marc nu apăruse. Singurul pe care îl ştiam de acolo era cameramanul M.F., dar el s-a făcut că nu mă vede, din cauza unei poveşti mai vechi. Aşa că am dat mâna cu toţi ceilalţi: directorul general al postului de televiziune M.B., tânăra şi eleganta reporteră R.V., soţul ei şi un alt tip din echipă (P.P., specialistul în montaj, am aflat ulterior).
Când a apărut Marc, s-a iscat o mică ceartă între el şi M.F., care-i reproşa că n-a venit cu nimeni. Marc i-a spus că l-au refuzat toţi, dar că, din fericire, m-a gasit pe mine. M.F. nu m-a privit, dar tot nemulţumit a rămas. Nu înţelegea în ruptul capului de ce Marc nu-l invitase pe A.E., preşedinte de asociaţie de scriitori. Marc i-a explicat că n-avea cum să-l invite pe A.E. fără să-l invite şi pe A.C., preşedintele celeilalte asociaţii de scriitori. O situaţie explozivă, pe care niciunul dintre cei prezenţi nu şi-ar fi dorit-o, nu?
S-a pus problema suspendării filmării, pe motiv că nu sunt suficienţi participanţi, că ar mai trebui măcar unul, ca sa nu fim numai doi oameni de cultură: Marc şi cu mine. În acel moment, tânara R.V. a spus că poate ea să participe, ca scriitoare, pentru că a scris deja două cărţi, aşa că totul s-a aranjat.
Înainte de începerea filmării mi-am dat seama că atât directorul, cât şi reportera scriitoare nu auziseră niciodată de mine. Iritat, am întrebat-o pe tânară dacă a citit vreodată Pagini Româneşti. Mi-a spus că a citit, cu siguranţă, pentru că a publicat ea însăşi vreo doi ani acolo. Aşa că n-am putut decât să-i spun, cu vocea sugrumată: “Începe bine”. Noroc cu Marc, care s-a simţit dator să-mi facă o prezentare elogioasă. Nu de dragul meu, bănuiesc, ci pentru a arăta că a făcut totuşi ceva pentru organizarea emisiunii.
Tot Marc a făcut şi o prezentare a celor 4 reviste din comunitate, arătând camerei de filmat câte un exemplar din fiecare. Ultimul, al Paginilor Româneşti. Prilej pentru a vorbi de predarea de ştafetă de la şefia Paginilor şi a-i aduce un elogiu lui G.S., fostul patron. Directorul M.B. a preluat din zbor ideea şi şi-a declarat recunoştinţa faţă de acelaşi, în calitatea de fondator al postului TV antemergator lui Escu TV.
După înregistrare, când Marc s-a dus să mai bage bani în parcometru, M.F. m-a recunoscut şi mi-a făcut conversaţie. Mi-a spus că el nu înţelege cum Marc a putut să vorbească frumos despre G.S. şi că el n-o să lase partea asta pe post. (Partea a rămas pe post). Auzindu-l, am simţit, aşa, ca o zbatere de peşte sub gheaţă. Mi-am zis că poate nu-i totul pierdut, în comunitatea noastră.
