De ce iubesc africanii Europa de Est? Dialog cu profesorul Josias Semujanga, UdM

Dincolo de clişee – sărăcie, boli, analfabetism, războie de gherilă –, Occidentul ştie prea puţin despre cele petrecute, în ultimul secol, pe continentul african. Europa de Est, inclusiv România, ocupă un loc special în istoria Africii, motiv pentru care merită să privim mai de aproape această parte importantă a lumii în care trăim. Ne-am adresat profesorului Josias Semujanga pentru a ne lămuri asu­pra unui trecut de care ne leagă mai multe decât ne-am putea imagina. Stabilit în Canada de aproape 30 de ani, Josias Semujanga este originar din Rwanda, o ţară marcată de unul dintre cele mai terifiante genocide din istoria umanităţii. Vă invităm, aşadar, să facem o scurtă incursiune în inima fascinantei Africi, avându-l drept ghid pe un om de cultură.

George Rădulescu: Domnule profesor, cum s-a resimţit în Africa „Războiul Rece” care, aşa cum bine ştim, a rupt estul Europei de lumea occidentală?

Josias Semujanga: „Războiul Rece” a avut consecinţe directe asupra Africii pentru că, în mod paradoxal, acesta a susţinut procesul colonizării conti­nentului (n.a. proces început în secolul al XIX-lea şi care a avut urmări dezastruoase asupra populaţiilor autoh­tone). După al Doilea Război Mondial, Europa n-a mai deţinut monopolul în Africa, nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere moral. După cele petrecute cu Germania nazistă, Europa n-a mai avut, prin urmare, nici măcar un ascendent moral. Americanii şi ruşii au încercat să redefinească lumea pornind de la propriile interese.

După ce acest continent a cunoscut colonizarea britanicilor, a francezilor, a portughezilor, la obţinerea independenţei nu s-a instalat democraţia, ci dictatura. Marea Britanie şi Franţa au continuat să reprezinte interesele Occidentului, cu ajutorul americanilor, iar de cealaltă parte Uniunea Sovietică a căutat aliaţi în Afri­ca. În aceste condiţii, de fiecare dată, elitele africane democratice au fost împiedicate să preia puterea şi chiar au fost ucise.

Prin urmare, naţionaliştii africani care au reclamat independenţa reală a ţării lor au fost ucişi…

Luaţi drept exemplu ce s-a întâmplat cu Lumum­ba în Congo (n.a. Patrice Lumumba, prim-ministru al ţării în anii ’60, susţinut de Uniunea Sovietică şi asa­sinat, cu sprijinul puterilor occidentale, de către vii­torul dictator al Zairului, Mobutu Sese Seko), cu Um Nyobe în Camerun (n.a. Ruben Um Nyobe, o figură emblematică a luptei pentru independenţă a Cameru­nului, asasinat de armata franceză în 1958). Ca să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat în coloniile britanice, acolo unde naţionaliştii africani au fost fie întemniţaţi, fie ucişi.

Astfel, dictatorii africani au fost instalaţi cu sprijin extern şi supuşi intereselor vechilor puteri coloni­ale. A fost un pact secret între vechile puteri coloniale, Franţa şi Marea Britanie, care reprezentau interesele Occidentului împotriva Uniunii Sovietice. De asemenea, Africa s-a împărţit în două, în­tre „progresişti”, adică cei pro-Mos­cova, şi restul, adică cei mai mult sau mai puţin „capitalişti”. Ciudat este că ideologia comunistă, socia­lizantă, era dominantă în Africa. De ce? Pentru că dictatorilor pro-occidentali le convenea să utilizeze concepte social-comuniste…

De tip sovietic…

Pentru că modelul dictaturii era de tip sovietic. Şi de aici această ambivalenţă: dictatori pro-occidentali care utilizau concepte comuniste. Acest context a fost catas­trofal pentru Africa. S-au exploatat resursele, nu au existat parlamente, democraţie, societate civilă, curente de opinie, proiecte de ţară. Statele occidentale erau interesate să men­ţină această situaţie, iar Franţa a avut un rol important aici, fiind „câinele de pază” al acestor interese occidentale. Timp de 30 de ani nu a existat, practic, dezbatere politică în Africa şi nici libertate de exprimare. Totul a fost blocat.

Ca tânăr student, aţi resimţit vreo influenţă sovietică la nivel cultural în Africa?

Nu din punct de vedere cultural. Era vorba exclusiv de modelul de guvernare, care era de tip sovietic. „Războiul Rece” a fost nociv pentru societatea afri­ca­nă, fie că a fost vorba despre ţări pro-occidentale, fie despre ţări pro-sovietice. În ambele cazuri au fost impuse dictaturi. În regiunea mea de origine, influenţa Franţei era indiscutabilă şi îi urmăream cu atenţie pe socialiştii francezi. Dar ce ne-a fascinat la Uniunea Sovietică a fost ideea că moştenirea ei ideologică ne-a permis independenţa. În rest, sigur că URSS deschise­se centre culturale în Africa şi prezenta o serie de producţii cinematografice…

Este o realitate şi faptul că URSS a dezvoltat o serie de centre ştiinţifice în Africa…

Aşa este, sovieticii au dezvoltat centre ştiinţifice peste tot. Scopul lor era formarea de cadre. Pe de altă parte, au fost foarte mulţi africani care au studiat la Moscova, printre care şi Patrice Lumumba, premierul congolez asasinat. Şi era chiar şi o propagandă în acest sens. Dar ceea ce m-a intrigat pe mine când eram copil – am început şcoala primară în 1962 – a fost divizarea Africii în funcţie de modelele de colonizare şi, impli­cit, dificultatea de a realiza unitatea naţională.

Vechile naţiuni africane precoloniale au fost divizate în mai multe etape. La fiecare frontieră veţi găsi, de o parte şi de alta, populaţii cu aceleaşi tradiţii şi aceeaşi istorie, iar în interiorul statelor o etnicitate foarte variată care a dat naştere unor masacre asemenea celui din Rwanda. Aceasta este o problemă tipic africană şi este specifică multor state de acolo.

Revenind, ceea ce-i interesa pe cei din generaţia mea era modelul blocului socialist al Europei de Est. Nu era vorba doar de africani care plecau la studii în Uniunea Sovietică, ci şi în România, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (RDG). Şi nu erau puţini! Cei care studiau la Paris, la Washington sau la Bruxelles, atunci când reveneau în ţară îţi lăsau impresia cum că nici n-ar fi plecat. Noi aveam acest ideal de a construi un stat modern, iar cei care se întorceau de la studii din blocul socialist al Europei erau naţionalişti convinşi, care puneau în dezbatere diverse teme, fără a aduce în discuţie chestiunea etnică.

Poate că în Europa de Est i-a impresionat şi faptul că nu se punea problema discriminării rasiale.

Asta este! Chiar asta ne fascina! Când se întorceau în Africa, ei puneau problema dezvoltării ţării, a trecutului istoric. Când l-am studiat la filosofie pe Karl Marx, am înţeles teoria potrivit căreia omul este un captiv al istoriei.

Filosofia lui Marx s-a dovedit a fi o utopie…

Este o utopie şi ca orice utopie eşuează până la urmă, dar ideea aceasta că individul este captivul istoriei pentru noi era un bun mesaj care venea din Europa de Est. Acest mesaj rămâne valabil în Africa.

Prin urmare, la sfârşitul „Războiului Rece”, africanii au revenit la situaţia din anii ’50, de dinaintea dictaturilor. Iată de ce între anii ’90 şi 2000 am avut parte de războaie civile, războie care în anumite părţi ale continentului nu s-au încheiat nici astăzi. Acesta a fost preţul pe care a trebuit să-l plătim ca urmare a „Războiului Rece”.