o-adevarata-familieAl treilea volum de proză al lui Mircea Gheorghe, O adevărată familie, (editura Adenium, 2013), păstrează sursele de inspirație din primul său volum de povestiri, Partida de canastă, publicat în 2005, la editura Polirom. E vorba atât de spațiul românesc, cât și de cel canadian, acesta fiind descoperit de autor după decembrie 1989. Câteodată, cele două spații se intersectează, așa cum se întâmplă într-una din povestirile acestui volum, intitulată În rândul lumii. Chiar și evoluția eroului din romanul Clepsidra (editura EuroPress, 2010) se împarte inegal între cele două lumi, accentul căzând pe integrarea acestuia în lumea nouă.

Al doilea element care unește volumele de proză ale lui Mircea Gheorghe este stilul. Autorul n-a vrut să-l transforme într-o poartă greu de trecut pentru cititor. Judecând după conținutul povestirilor sale, clasicitatea stilului nu ar părea o opțiune deliberată. Există o legătură strânsă între felul în care vedem lumea și felul în care o tălmăcim. Iar Mircea

Gheorghe pare s-o vadă în maniera acelor clasici invocați, pe bună dreptate, în comentariile făcute în marginea prozei lui: Caragiale, Gogol, Cehov.

La fel de bine, însă, clasicitatea transpunerii în pagină poate fi dovada modestiei autorului sau a maturității lui. Sau chiar o miză ambițioasă a acestuia. Fiindcă în preajma ma-rilor clasici e greu să trișezi, neputând să te ascunzi într-un stil excesiv de particular, ce își așteaptă descifrarea înfiorată din partea cititorilor. Desigur, niciun stil nu reprezintă o garanție pentru valoarea literară a textului. Fiecare din ele, însă, oferă avantaje și dezavantaje celui care le adoptă. Iar Mircea Gheorghe își asumă inconvenientele transparenței clasice, în schimbul accesibilității pe care o asigură un astfel de stil.

O asemenea abordare, empatică, presupune anumite caracteristici. Una din ele constă în caracterul scenic al unor episoade. Urmărind dialogul din Cabrioleta, de exemplu, deși citim textul în pagina scrisă, privirea ne este atrasă mai mult de proiecția lui într-o scenă imaginară.

O altă trăsătură, permisă de simplitatea stilului, constă în empatia autorului față de personajele sale. Indiferent la ce persoană se narează, tonalitatea povestirilor din O adevărată familie face din autorul-narator un alt personaj, nu mult diferit de celelalte. Familiaritatea lui cu acestea îi permite să le privească mai de aproape, atrăgându-le, uneori, pe panta unui comic involuntar. E cazul colegului de serviciu, Sebastien, din Contractul, pe care personajul-narator îl provoacă la o discuție pe tema sensului omenirii. Și aici, ca de obicei, umorul lui Mircea Gheorghe e unul reținut-îngăduitor.

De altfel, pitorescul naturii umane și al situațiilor pe măsură e o țintă preferată a autorului, fie că e vorba de povestirile inspirate din mediul românesc, fie din cel canadian. El pune deseori în plan secund subiectul propriu-zis al povestirii, devenind o adevărată miză a acesteia. O trăsătură care ne ajută să împachetăm ușor câteva din povestirile acestui volum în câte-o formulare sintetică : încremenirea în metehnele unei epoci trecute sau în niște convingeri greșite (Inspecție de vară, Gafa); geniul închipuit (Poetul și inventatorul); găunoșenia discursului care promite reușita (O afacere de succes), oportunismul (Revoluționara).

Ceea ce diferențiază, însă, povestirile din volumul O adevărată familie, dincolo de conținutul și de întinderea lor, este modul în care derularea subiectului își găsește o rezolvare expresivă la finalul povestirii. În fond, e vorba despre marea dificultate a oricărui autor de proză scurtă. Asta implică nu doar decuparea subiectului, ci și viteza desfășurării lui în economia povestirii, astfel încât accentele sa fie puse acolo unde trebuie, vizând o distribuire eficientă a sensului. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre gradul de reușită, ușor fluctuant, al fiecărei povestiri. Cele mai reușite mi s-au părut a fi O adevărată familie, povestirea cea mai scurtă din volum, dar și povestirea cea mai lungă, Vacanța.

Titlul primei povestiri, O adevărată familie, e o metaforă dată unei necesare iluzii. Un angajat, pe post de arhivist, (se subînțelege, imigrant), are absolută nevoie de ea pentru a-și făuri un edificiu sufletesc, într-o lume străină. Povestirea scoate la lumină și eterna incompatibilitate dintre masca socială a individului și latura sa intimă, vulnerabilă.

Vestea demisiei unuia dintre colegii de serviciu e resimțită de personajul-narator ca pe o pierdere în tabloul fostului puzzle familial. Regretul său, declarat în fața colegului demisionar, devine ridicol atunci când acesta îi face o negativă trecere în revistă a colegilor de care urma să se despartă. Numai că rechizitoriul cu pricina nu este unul complet. El se va completa odată cu reducerea postului de arhivar, ocupat de naratorul nostru, tocmai la su-gestia proaspătului demisionar.

La fel de bine construită, chiar dacă mult mai lungă, este și povestirea Vacanța.

Un cuplu, aproape sexagenar, trăiește sfârșitul verii la Montréal cu nostalgia trecerii propriei tinereți, sub rotirea implacabila și ireversibilă a anotimpurilor. Ca să-și prelungească vara sufletească, cei doi hotărăsc să-și petreacă două săptămâni într-o stațiune exotică. Destinația aleasă se dovedește cu adevărat paradisiacă și atemporală. Dar nu și suficientă. Cei doi simt nevoia să-și dubleze evadarea aceasta cu una ficțională. Prezența unui cuplu misterios îi intrigă, împingându-i să facă tot felul de presupuneri pe seama lor, până la schițarea unei posibile bucăți literare. În continuare, lucrurile se intensifică pe un făgaș neliniștitor, care putea deveni dramatic dacă autorul nu ar fi trecut totul printr-un filtru livresc, inclusiv finalul, traversat de apariția unui personaj bizar și amenințător.

Prozele din volumul O adevărată familie se alătură celor din Partida de canastă atât prin conținutul lor, cât și prin viziunea care le-a decupat dintr-o realitate ușor recognoscibilă. Iar ușurința aceasta, care ne face să confundăm realitatea propriu-zisă cu cea literară, se datorează marilor clasici.

Mircea Gheorghe a acceptat să se miște într-un univers deja mobilat literar, a cărui consacrare s-a petrecut, la vremea lui, și în mod paradoxal, sub aura realității neștirbite. Câștigul sigur, al unei asemenea asumări, este caracterul empatic, deschis, al prozei sale.

Publicitate