Am vorbit de curând, la telefon, cu X. În calitatea lui de artist plastic profesionist, vrea să facă ceva pentru viața culturală a comunității, despre care simte că, așa cum merge, nu mai merge mult. S-a gândit la o nouă fundație, ori societate. Una à bout non lucratif. Care vizează toate artele și la care cotizația va fi plătită anual. Numele ei ar fi…
i-l dau, dar să nu-l spui până n-o înregistrez, te rog. Bine, să fim bine înțeleși, nu va fi o Uniune a Artiștilor Plastici. N-ai avea cu cine s-o umpli. Societatea noastră îi va accepta membri pe toți cei care vor dori acest lucru. Va avea, presupun eu cu voce tare, un consiliu de conducere, care să se îngrijească de buna utilizare a banilor strânși din cotizații ? Corect, spune el. Adică… oricine poate ajunge membru al societății și, mai departe, prin alegeri, membru al consiliului ? Nu, consiliul e deja ales. Cum adică ? Adică președintele, vicepreședintele și secretarul sunt deja cunoscuți. Noi trei înregistrăm societatea. Așa ? Bine, consiliul va avea cinci membri, doi vor fi aleși. Aha, zic.
La aniversarea Norei C., de acum o săptămână, l-am ascultat perorând în cerc restrâns pe Y, un alt artist plastic profesionist. E obsedat de iremediabila degradare a societății, a omului. Tinerii nu-i mai respectă pe bătrâni. Oamenii obișnuiți nu-i mai respectă pe artiști. Activitatea culturală e în cădere liberă. Toate profesiile sunt în cădere liberă. Oamenii sunt înlocuiți de mașini. Munca nu mai este respectată. Mulțimile de paraziți nu mai respectă nimic. Nici munca, nici cultura, nici pe artiști. Singura soluție e să le dai oamenilor de lucru. Numai atunci oamenii vor acumula bogăție, vor putea să cumpere cărți și tablouri, iar oamenii de cultură și artiștii vor fi din nou respectați. El a făcut un prim pas în această direcție. La Montreal, noile contoare de electricitate transmit automat consumul către compania de distribuire. Dacă te declari de acord. Dacă nu, un angajat al companiei se va deplasa la domiciliul tău pentru a citi contoarul. De trei ori pe an. Dar această opțiune îl costă pe clientul consumator. Compania nu e de acord să plătească un om, când oferă și opțiunea citirii gratuite. El a ales să plătească, pentru că vrea să dea oamenilor de lucru. Dacă toți se decid să facă la fel, cultura, artele și artiștii vor avea numai de câștigat.
***
În acest timp, la Constanța, fosta jurnalistă montrealeză Sake are o viață plină. Doarme în vila vărului meu Marian, în pat cu el. Este partenera de joacă a unui băiețel de un an și jumătate, Patrick, nepotul de fiu al lui George, fratele lui Marian. Aleargă pisicile, ori de câte ori le vede prin curtea din spate. Mai nou, îl are prieten de nădejde pe Rocky.
Când a venit Sake din Canada, în urmă cu doi ani, Rocky era unul dintre cei doi câini care își petreceau noaptea în curtea de la drum, iar ziua stăteau închiși în magazia lipită de îngrăditura înaltă, din tablă. Un an mai târziu, într-o noapte de week-end, cei doi au dat alarma când niște persoane rămase neidentificate au escaladat îngrăditura și au înaintat pe acoperișul magaziei. Casa lui George, cu intrarea în curtea de la drum, era pustie în acea noapte, amănunt pe care vizitatorii nepoftiți păreau să-l știe. Lătrăturile au fost atât de aprige încât Marian, aflat în vila lui, cu intrarea în curtea din spate, a hotărât că merită să vadă motivul. Apariția lui în curtea din față a pus hoții pe fugă. Câteva luni mai târziu, tovarășul lui Rocky a făcut indigestie și, după câteva ore de chin, a murit.
Mai departe, numai Rocky mai dormea ziua în magazie și alerga noaptea prin curtea din față, în timp ce Sake dormea noaptea în vila lui Marian și ziua, când era lăsată, alerga prin curtea din spate. O situație care, menținută, nu le-ar fi îngăduit să facă cunoștință. A intervenit însă fuga lui Rocky de-acasă. Într-o seară, Patrick și mama lui ieșeau pe poartă, pentru o partidă de privit în lungul drumului, când Rocky s-a strecurat pe lângă ei și le-a oferit posibilitatea să vadă ceva demn de interes. Pe el, îndepărtându-se în viteză. Rocky s-a întors singur, după trei zile, murdar și flămând. A mâncat, s-a dus să se culce în magazie, apoi a refuzat să mai iasă de acolo pentru alte trei zile. După, părea un câine nou, unul care privea apatic la poarta dinspre drum, lăsată deschisă. A fost lăsat să stea după bunul lui plac când în magazie, când în curtea din față. Întâlnirea lui cu Sake a devenit numai o chestiune de timp. S-a petrecut într-o seară, cu toată familia de față. Rocky s-a purtat ireproșabil. S-a apropiat de Sake și a început s-o miroasă discret. Sake l-a mârâit puțin, după care s-a făcut că nu-l mai vede. Mai departe, prietenia lor a evoluat statornic, ajungând la ceea ce este ea azi.
Primesc vești incredibile despre această prietenie. Când prinde prilejul, Sake năvălește în curtea din față, se oprește drept lângă gardul de la drum și începe să latre, cu vocea ei de cață. Câinii din vecini îi răspund, lătrăturile lor se propagă prin curțile învecinate, iar Sake înnebunește, latră de zici că-i sar ochii din cap. Rocky se apropie de ea și o împinge departe de gard (cu botul ?), după care începe să latre el, mai rar, cu o voce mai groasă. Câinii din vecini abia dacă mai ripostează. Iar dacă Sake apare în curte în timp ce Rocky primește de mâncare ceva mai de soi, alt fapt incredibil se petrece. Rocky pune bucăți deoparte, pentru Sake. Nu e ceva reciproc. Sake nu și-ar împărți de bună voie mâncarea cu nimeni.
