Un mare diplomat la răscruci de istorie: Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu este în diplomația românească interbelică din secolul trecut un superstar care și-a desfășurat activitatea într-o vreme tulbure, cu răscruci ce indicau de multe ori drumuri imposibile sau înfun­dături.  Astăzi, privind către acea epocă, drumul bun care ar fi trebuit urmat de politicienii timpului ne apare limpede și lipsit de orice ambiguitate fiindcă știm unde au dus celelalte. Dar pentru oamenii de atunci lucrurile nu erau deloc evidente. Și nu există politician român sau chiar european care, oricât de bine intențio­­nat, să nu fi avut inconsecvențe, șovăieli, opțiuni problematice pe care posteritatea apoi le-a amendat cu mai multă sau mai puțină severitate.

Contextul creat de urmările pri­mului război mondial, de criza economică mondială din anii 30, de revoluția bolșevică din Rusia, de ascensiunea fascismului italian și a nazismului german era extrem de complicat, cu primejdii și capcane insidioase care apă­reau din toate părțile, cu alianțe lipsite de eficacitate, cu ideologii totalitare și rasiste care manipulau opinia publică, cu o luptă cinică, pentru domina­ție, disimulată sub o frazeologie șovină și populistă.

Nicolae Titulescu nu avea cum să fie, ca politician și ca diplomat, deasupra acestei realități complicate pe care o trăia din interior, manifestându-se chiar ca unul dintre actorii principali ai vremii lui.

S-a născut la 17 martie 1882 la Craiova, ca fiu al magistratului Ion Titu­lescu și al lui Mari Titulescu. A urmat, cu mult succes, între 1893 și 1900 cursurile liceului Carol I din Craiova și, în conti­-nuare, a studiat dreptul la Paris. Obține doctoratul în 1905 cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels. În același an, s-a întors în țară ca profesor de drept la Universitatea din Iași pentru ca după doi ani, în 1907 să se stabilescă la București. Se căsătorește cu Caterina Burcă, fiica moșierului Gheorghe Burcă, intră în politică în 1909  și în 1912 intră în Parlament ca deputat de Romanați din partea Partidului Conservator Democrat condus de Take Ionescu.

Începe acum o carieră politică din ce în ce mai consistentă, marcată de inițiati­ve, discursuri și intervenții în Cameră memorabile care i-au adus o mare noto­-rie­tate. La orizont apăruseră norii primului război mondial, dar România era încă neutră. Nicolae Titulescu susține cu patos unirea Transilvaniei cu România, afir­mând într-un discurs că “România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața”. Legat tot de Ardeal, în 1918, Nicolae Titulescu se numără printre membrii fondatori  ai Comitetului Națio­nal Român al cărui scop era să promoveze dreptul românilor la unitatea  națională.

Între 1921 și 1927, Nicolae Titules­cu a fost ambasador la Londra, și modul în care și-a exercitat atribu­țiile i-au sporit mult prestigiul politic și relațiile in­ter­­na­­ționale. În 1927, se întoarce în țară unde este numit ministru al afacerilor externe. Va avea această responsabilitate de trei ori până în 1936, cu întreruperi determinate de o nouă misune de ambasador la Londra, între 1928 și 1932 și, mai ales,  de alegerea sa ca președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor între 1930 și 1932.

În 1936, în timp ce se afla în străină­tate, află însă de la radio că regele Carol al II-lea l-a demis invocând o remaniere guvernamentală. Va rămâne în străinătate un an de zile, mai întâi în Elveția și apoi în Franța. Chiar și lipsit de res­ponsabilități oficiale, el continuă să țină conferințe și să scrie numeroase articole pe tema păcii tot mai amenințate de ascensiunea regi­mu­rilor totalitare. Revine în țară în toam­na anului 1937 ca să participe la alegeri pe lista Partidului Național |ărănesc al lui Iuliu Maniu. Nu reușește să câștige însă în fața candidatului concurent, liberalul Alexandru Alimășteanu, și pleacă din nou, de data asta definitiv, în Franța, unde se stabilește la Cannes. Acolo se va stinge din viață peste patru ani, la 17 martie 1941 în urma unei “lungi maladii” spun biografii,  dar pe care unii o bănuiesc a fi fost o intoxicare cu medicamente sau droguri de care Nicolae Titulescu, cu natura sa bolnăvicioasă,  ar fi devenit dependent. Avea 59 de ani și România încă nu intrase în aventura celui de-al doilea război mondial.

Trecând în revistă cariera politică și diplomatică a lui Nicolae Titulescu nu se poate să nu fim surprinși de pertinența și actualitatea celor mai multe dintre ideile sale. Esența activi­tății lui Nicolae Titules­cu o constituie efortul său consecvent de menținere a păcii mondiale  prin sisteme de securitate colective, capabile să asigu­re independența și integritatea teritorială a tuturor statelor, inclusiv a Româ­niei. “întreaga politică externă pe care am urmat-o n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil.”

Acestui obiectiv i se subordonează cele mai multe dintre realizările sale: crearea Ligii Națiunilor în 1921, în care el a avut un rol important, constituirea în 1933 a Micii înțelegeri  – alianța dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia, sub garanțiile Franței, –  încheierea Înțe­le­gerii balcanice – o altă alianță dintre România, Turcia, Iugoslavia și Grecia – , strădaniile de a securiza granița cu Rusia sovietică prin negocierea unui pact de neagresiune (încheiat la 21 iulie 1936), fundamentarea defi­nițiilor juridice, pentru întărirea lega­lității interna­țio­­na­­le a conceptelor stat agresor și agresiune care au fost acceptate în epocă de toate statele, cu excepția Germaniei naziste, extinderea relațiilor diplomatice ale României prin deschi­de­rea sau redeschiderea unor reprezentanțe diplomatice la Helsinki, Lisabona, Rio de Janeiro, Buenos Aires, Santiago de Chile, Ciudad de Mexico, Montevideo, Caracas, Teheran.

În epocă, însă, în pofida prestigiului imens și a onorurilor internaționale, Nicolae Titulescu a fost și criticat cu severitate pentru unele dintre inițiativele sale. Astfel, apropierea de URSS a fost suspectată de trădare, cu atât mai mult cu cât în 1917, când era ministru de finanțe, Titu­lescu contribuise la transferul imprudent al tezaurului României într-o Rusie instabilă și lipsită de interlocutori valabili, din cauza contextului revolu­ționar haotic.

Politicieni de dreapta au criticat de asemenea atitudinea ostilă față de Germania, refuzarea unei oferte a acesteia de a garanta României securitatea granițelor cu Rusia în schimbul angajamentului că nu va permite trupelor sovietice să-i traverseze teritoriul. La pasiv, au fost trecute și unele negocieri infructuoase, încheiate în defavoarea României, sprijinul în armament (tunuri și avioane, inițial comandate în Franța pentru armata română) acordat comuniștilor spanioli în timpul revoluției lor din 1936, sprijin  care a privat trupele ro­mânești de importante mij­loace de luptă când au intrat în război, dezvăluirea publică în 1932 a unor documen­te secrete despre negocierile româno-ruse cu, drept urmare, slăbirea poziției României față de sovietici,  exa­­cerbarea tensiunilor din țară prin orientarea sa de stânga și prin adversitatea încrâncenată față de Garda de Fier a cărei scoatere în afara legii a produs un lanț de violențe și de asasinate politice din partea ambelor tabere.

Ultimele articole

Articole similare