Dacă-i asculţi pe conaţionalii noştri cu „urechea” unui străin, prima constatare este aceea că se plâng întruna: de ceilalţi, de preţuri, de viaţă în general. Dar în special de ceilalţi care, fiind „aşa şi pe dincolo”, nu-i lasă pe ei „să explodeze”, să rupă munţii, să se afirme cum nici cu gândul nu gândeşti.
Admit că rândurile care urmează ar putea fi îmbibate de subiectivism şi că ar putea conţine amprenta spiritului critic, uneori exagerat, al celui născut, crescut şi format în România ultimei jumătăţi de secol. Nimeni şi nimic nu poate atinge perfecţiunea, cu excepţia lui Dumnezeu. Pentru cele pământeşti nu avem, carevasăzică, o definiţie acceptabilă a perfecţiunii.
Găsindu-vă la mii de kilometri de ţara de origine, sunt convins că v-aţi apropiat de oameni veniţi din aceleaşi locuri ca şi dumneavoastră, cu aceleaşi obiceiuri (în special culinare) şi cu aceiaşi receptori ai mediului în care au ales să trăiască. În mod firesc, cu unii aţi rămas prieteni până astăzi, de alţii v-aţi îndepărtat. Nu este suficient să provii din acelaşi loc. Pentru a menţine o relaţie trebuie să ai şi alte compatibilităţi. În plus, mai este vorba şi de caracter sau, altfel spus, de lipsa lui.
Dacă-i asculţi pe conaţionalii noştri cu „urechea” unui străin, prima constatare este aceea că se plâng întruna: de ceilalţi, de preţuri, de viaţă în general. Dar în special de ceilalţi care, fiind „aşa şi pe dincolo”, nu-i lasă pe ei „să explodeze”, să rupă munţii, să se afirme cum nici cu gândul nu gândeşti. Bineînţeles că nu toţi cei care practică sportul plânsului de milă sunt rău intenţionaţi. Mai sunt şi dintre aceia care s-au deprins prost, încă de pe vremea „egalitarismului absolut”, să-şi bombăne aproapele din nimic şi să-l admire tâmp pe străinul care „bea suc la cutie”. Dar ce mai tura-vura, „vorbele de clacă” şi sporovăiala omului sătul de propriile neputinţe n-au apărut de ieri, de azi. Toate acestea sunt scuzabile şi de înţeles până la un anumit punct.
Ceea ce depăşeşte sfera acceptabilului este răutatea tencuită neglijent cu pragmatism de tip corporatist şi împletită vârtos cu prostie. Mai pe româneşte, „amabilitatea parşivă”, acoperitoare de interese meschine. De pildă, sunt sigur că aţi întâlnit oameni care vor să-şi mărească „réseau”-ul cu orice preţ, adică să-şi facă multe cunoştinţe care, la un moment dat, să le aducă cine-ştie-ce beneficii. Cândva li se spunea, simplu, profitori. Astăzi sunt luaţi drept „pragmatici”. Această categorie de indivizi îşi selectează cu atenţie „victimele” şi le spun ceea ce vor să audă, trăgând mici foloase de pe urma „serviciilor dorsale” pe care le oferă. Multe dintre „victime” ştiu cu cine au de-a face, dar nici nu-şi refuză micii fiori de plăcere, fapt ce-i apropie de nivelul moral al propriilor „călăi”. Obiceiul acesta spurcat a început să se răspândească, de o bună bucată de vreme, şi printre români. Avem şi noi ambiţia, demnă de cauze mai bune, de a fi în pas cu „moda”, de a adapta felului nostru de a fi tot soiul de comportamente ivite prin Occident sau aiurea.
Totuşi, un lucru este sigur: noi, românii, nu suntem nici mai buni şi nici mai răi decât alte naţii. În această clipă istorică, ne remarcăm prin faptul că ne dăm cu stângul în dreptul şi că ne furăm singuri căciula. Individualismul la care am ajuns (sau la care ne-am coborât) este mai teribil chiar şi decât cel corporatist, ale cărui faţete respingătoare ies la iveală prin mărturiile unor angajaţi de top ai marilor companii. Mâncătoria, minciuna, trasul preşului de sub picioare sunt deja un soi de „jocuri paralimpice”, îndeletniciri ale unor oameni mutilaţi moral care vor să-şi mutileze şi aproapele. Mai grav e că aceste handicapuri sufleteşti se manifestă plenar acolo unde numai coeziunea grupului asigură supravieţuirea identitară. În străinătate, de pildă, mulţi români fug unii de alţii, uită să-şi mai înveţe copiii limba maternă, îi ponegresc în fel şi chip pe cei mai răsăriţi dintre ei, totul cu o sete autodistructivă ce te pune serios pegânduri.
Oare am încetat să mai fim un popor? S-o fi schimbat profilul etnic al românului atât de dramatic încât în vreo sută de ani de acum încolo se va pomeni de noi doar în cărţile de istorie? Sau, de fapt, n-o fi nimic grav, numai un simplu „guturai” după o jumătate de secol de „ger” ideologic? E greu de răspuns din prima la asemenea întrebări, însă a nu te gândi la ele este o dovadă de inconştienţă, de pierdere a simţului de autoconservare.
Poate că emigrantul român, indiferent în ce colţ al lumii s-ar afla, ar trebui să fie cel dintâi care-şi pune astfel de întrebări. Şi asta dintr-un motiv pragmatic: integrarea perfectă în ţara de adopţie este o utopie. În schimb, avantajele colective şi, implicit, personale aduse de colaborarea între membrii unei comunităţi etnice sunt o realitate pe care o putem vedea clar ca lumina zilei, chiar aici, la Montréal. Desigur, nu (încă) în cadrul comunităţii noastre.
