Secolul al XIX-lea a dat culturii și, în general, societății românești lideri a căror contribuție excepțională în diferite domenii își păstrează și astăzi valoarea emblematică: Mihai Eminescu, în poezie, I.L.Caragiale în teatru, I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu în politică, Titu Maiorescu în critica literară, A.D. Xenopol în istorie. Lor li se adaugă numele lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român și totodată artistul prin care pictura românească s-a sincronizat cu pictura europeană într-un moment în care evoluția acesteia marca o înnoire a limbajului plastic.
Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în comuna Pitaru, județul Dâmbovița,ca al șaselea copil din cei șapte ai familiei lui Ion și Ruxandra Grigorescu. După ce moare tatăl, în 1843, întreaga familie se mută la București, în Mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuși. Aici începe Grigorescu, la o vârstă timpurie (10 ani), ucenicia în atelierul unui pictor ceh, stabilit la București, Anton Chladek (1794-1882) – cel de la care ne-a rămas, printre altele, portretul lui Ienăchiță Văcărescu.
Anton Chladek era specializat în portrete și în pictură bisericească și aceasta din urmă îl atrage inițial pe Grigorescu. În 1850, adică la vârsta de 12 ani, după ce și-a încheiat ucenicia și a părăsit atelierul pictorului ceh, începe să vândă la Târgul din Obor iconițe pictate de el însuși. Mai târziu, va evoca nostalgic ziua în care a reușit să găsească clienți pentru primele iconițe și s-a întors acasă, la familia lui nevoiașă, “cu vreo zece creițari”: “Aceasta a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea…”
Continuă să picteze icoane tot mai mari pentru bisericile din Băicoi și Căldărușani, pentru biserica mănăstirii Zamfira, din apropierea Ploieștiului. Numele său devine cunoscut (“meșterul Nicu”). Trimite două petiții domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, pentru a i se acorda o bursă în vederea studierii picturii în străinătate, la Roma. Domnitorul însă nu l-a trimis la studii, s-a mărginit să-l încurajeze doar cu o “gratificație în bani” și tânărul Grigorescu, autodidact, a continuat să picteze icoane. Între 1858 și 1860 pictează biserica mănăstirii Agapia și dă lecții de desen și pictură măicuțelor cu aptitudini artistice. Trăiește cu emoție patriotică actul Unirii din 1859. În sfârșit, în 1861, Mihail Kogălniceanu, impresionat de picturile sale de la Agapia, îi acordă bursa solicitată pentru a studia la Paris. Intră în atelierul pictorului francez Sébastien Cornu (1804-1870), unde este coleg cu un alt mare pictor francez în devenire, Pierre-Auguste Renoir (1841-1919).
Este admis la Școala de arte frumoase din Paris, dar totodată se apropie de gruparea pictorilor din satul Barbizon – în apropierea pădurii Fontainebleau – care preconizau o emancipare a picturii de sub orientarea neoclasică și academică. Studiază pictura marilor maeștri (Rembrandt, Rubens, Géricault) după tablourile cărora face numeroase copii în muzeele Luxemburg și Luvru. În 1864 se întoarce în țară pentru a strânge material documentar în vederea unor compoziții pentru viitoarea Expoziție Universală de la Paris, din 1867.
Revenit la Paris, abandonează studiile la Școala de arte frumoase și se alătură pictorilor de la Barbizon. Gruparea aceasta, ai cărei lideri erau cofondatorii, mai vârstnici, Jean-Baptiste Camille Corot, Charles-François Daubigny, Jean-François Millet și Théodore Rousseau, reprezenta o mișcare înnoitoare în pictura franceză, o replică la tradițiile neoclasice, romantice și academice preocupate de subiecte considerate importante: scene de război, episoade și personaje mitologice portrete de mari personaje istorice, nuduri, interioare fastuoase etc. Aceste tradiții fuseseră ilustrate de mari pictori, precum precum Louis David, Théodore Géricault, Eugène Delacroix și Jean-Auguste-Dominique Ingres. Pictorii de la Barbizon, fără să fie organizați oficial într-o școală – termenul acesta va apărea, referitor la ei, mult mai târziu, prin 1890 – erau preocupați mai ales de peisaj și de scene rurale. Ei nu mai pictau în ateliere, ci în aer liber și culorile pânzelor lor erau luminoase, rezultate din observarea naturii și a jocurilor de lumini și tonalități cromatice produse de nori, de soare, de umbrele copacilor din pădurea de la Fontainebleau. Punctul de pornire al acestei orientări se afla în pictura unui englez, John Constable,care expusese numeroase peisaje luminoase într-o expoziție organizată la Paris, în 1824.
Nicolae Grigorescu, asemenea altor zeci de artiști, nu doar francezi, care au pictat la Barbizon, a asimilat lecția picturii în aer liber. După ce s-a întors în România, el a contribuit la modernizarea profundă a artei plastice românești. Așa cum după Eminescu s-a scris altfel poezie, după Nicolae Grigorescu s-a pictat altfel, depășindu-se etapa, necesară desigur și ea, ilustrată de academismul unor pictori precum Gheorghe Tattarescu, Constantin Lecca sau Theodor Aman.
Începând din 1870, când participă cu 26 de lucrări la a treia Expoziție a artiștilor în viață organizată la București, Nicolae Grigorescu este un pictor consacrat, considerat un “discipol al școlii franceze”, dar totodată original : “mai drept vorbind, am zice noi, al lui însuși” (Theodor Aman). Lucrează însă, până prin 1890, mai ales în Franța, la Vitré, în Bretagne și la Paris unde avea, din 1861, un atelier propriu.
După alte călătorii de studii, în anii 1873-1874, prin Italia, Grecia și Austria, în 1877, în timpul Războiului de independență, este solicitat să picteze scene de luptă luate direct pe front. Rezultă un număr de tablouri cu portrete de dorobanți și cu scene de luptă între care se impune monumentala pânză Atacul de la Smârdan, terminată și expusă în 1885.
Deși a asimilat profund experiența pictorilor din Barbizon, Nicolae Grigorescu s-a orientat totuși cu precădere spre portrete și scene din mediul rural românesc. Filonul său naționalist a fost remarcat nu doar de conaționalii săi (Al. Vlahuță, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga etc.), ci și de unii critici străini (Henri Focillon, Arsène Alexandre).
În 1899, Nicolae Grigorescu este numit membru de onoare al Academiei române. Odată cu trecerea timpului, pictorul reia în numeroase pânze subiectele tablourilor care i-au adus consacrarea, în special carele cu boi și portretele de țărăncuțe și de ciobănași.
Moare în 1907, în casa pe care și-o construise la Câmpina, vegheat de cea cu care a împărțit ultimii 18 ani de viață și cu care pictorul s-ar fi căsătorit cu o zi înainte de a-și da sufletul: Maria Danciu.
Au rămas în urma lui Nicolae Grigorescu aproape 4000 de lucrări dintre care cele mai cunoscute sunt Ciobănaș (mai multe versiuni), Case la Vitré, Atacul de la Smârdan, Santinela, Păstoriță șezând, Țărancă voioasă, Evreul cu gâsca, Fete lucrând la poartă, Car cu boi (300 de versiuni), Fetiță cu basma roșie, Fata cu zestre, Țărancă din Muscel.
