Literatura fantastică, ori „fantasy”, are statutul unei literaturi de gradul doi, care se adresează unei categorii limitate de cititori. Împărtășește acest statut cu literatura science-fiction, care-i este, în mod evident, rudă apropiată. Literatura polițistă are și ea acest statut, chiar dacă este mai apropiată de literatura propriu-zisă.
Așa cred eu. Un fost coleg de facultate – isprăvită de noi în 1985, precizare poate necesară -, care în prezent locuiește la Londra, crede exact pe dos. Amicul nu citește decât literatură fantastică, iar lectura paginilor de literatură „ruptă din viață” i se pare o pierdere de vreme garantată. Pentru el, seria de romane Harry Potter, a autoarei britanice J. K. Rowling și, într-o măsură hotărât mai mare, trilogia The Lord of the Rings, a lui J. R. R. Tolkien, britanic și el, sunt literatură de raftul de sus. Când în conversația noastră vine vorba de cărți, fie în legătură cu drumul unuia dintre noi în România și cu perspectiva unui tur al fericitului prin librăriile bucureștene, fie cu stocul lui de cărți pentru Kindle (eu n-am și nu vreau așa ceva), se ajunge la neînțelegeri. El n-a auzit de aproape niciunul dintre autorii pe care i-aș citi eu, în timp ce eu n-aș citi niciuna dintre cărțile pe care le are ori plănuiește el să le aibă.
Toată această introducere este pentru a vă spune că la Montréal trăiește Cora Pop, ingineră în industria de aviație și autoare de literatură fantastică în limba engleză. N-o căutați în listele cu angajați de la Bombardier ori Pratt & Whitney, pentru că a ales să publice sub pseudonim. Îi puteți găsi cartea de debut, apărută la sfârșitul lui 2014, pe Amazon.com: „Wanderings On Darker Shores, a collection of strange tales and poems”.
Proze și poeme, după cum o spune subtitlul. Însă prozele sunt baza, de departe. Sunt povești de groază, pe o largă paletă tematică. Iubitul din oglindă (mort dar neîngropat, cu nevastă care vrea să ducă treaba până la capăt, cu iubită care se opune), fata globe-trotter și iubitul vampir (apare când și unde speră fata), străbunica ajunsă strigoaică în mansardă, cartea care te face prizonier în realitatea înfiorătoare a textului ei, pactul cu diavolul în varianta pentru copii (baiatul declară unor puteri oculte, imprudent, că dă orice pentru a o auzi pe fată spunându-i „I love you”), mătușa al cărei plan de supraviețuire postumă e anulat de nepoata de a cărei viață profitase prin mijloace vrăjitorești… În majoritatea prozelor, naratorul este o femeie.
Sincer, o lectură captivantă. Imaginație, știință a creșterii tensiunii, dialoguri credibile, finețe psihologică, o evidentă maturitate a scrisului, o engleză spectaculoasă, dacă pot spune așa. Dacă volumul mi-ar fi picat întâmplător în mână, aș fi jurat că e scris de o britanică, ori de o nordamericană. Prezentarea autoarei, de la sfârșitul cărții, ne dă o listă de maeștri asumați: „Edgar Allan Poe, Jules Verne, Jean Ray, Sheridan Le Fanu, Edgar Rice Burroughs – pentru a numi numai câțiva”.
Rămân, totuși, la convingerea mea și-a altora că viața bate fantasticul. Vreți „fantasy” în comunitatea românilor de la Montreal ? Gândiți-vă la lansarea de săptămâna trecută a Enciclopediei, lansare de care a adus vorba Sake, în episodul precedent. Și mai gândiți-vă la invitații de marcă ai evenimentului: Ambasadoarea și Consulul. Vedeți ? O carte-capcană, în care cei intrați contra cost vor dispărea pentru totdeauna. Un diplomat ajuns șef la a doua ambasadă înainte de a se afla în baza căror calități a fost numit șef la prima. Un altul care a mizat pe puterile oculte ale unui partid „fantasy” (cel cu morții din Teleorman, printre altele).
***
Am auzit un psiholog vorbind la radio despre apariția simțului umorului la copii. Apariția capacității de a tachina era considerată o dovadă în această direcție. Mi-am văzut confirmat un gând pe care deja îl aveam: Sake avea simțul umorului chiar înainte de a se apuca de scris. Mi-o dovedise de nenumărate ori. Veneam seara acasă iar ea mă aștepta în holul apartamentului, cu un papuc de-al meu în gură. Îi aruncam o privire în timp ce mă descălțam, ea bătea cu papucul de podea. Făceam un pas spre ea, făcea doi pași în spate, cu papucul în gură. Mai făceam unul, fugea spre salon, tot cu papucul în gură. Avea un alergat țopăit, sfidător. Nu aștepta o recompensă, voia doar să se joace. Mă tachina.
Despre porc, umblă vorba că ar fi mai inteligent decât câinele. Cum inteligența merge mână-n mână cu simțul umorului, rezultă că și porcul știe să se amuze pe socoteala altora. Un văr de-al meu, gospodar într-un sat din Muscel, a dormit cândva, într-o noapte friguroasă de toamnă, cu porcul. Bea cam mult, în acea vreme (vărul). Avea nevoie de-o sticlă de țuică pe seară, ca să simtă că trăiește. Nevasta lui nu era de acord și-l tot mustra, iar într-o seară n-a vrut să-l primească în camera de dormit. I-a spus să se ducă să doarmă cu porcul. El a reușit să scoată o plapumă din casă și s-a dus peste porc. Au dormit împreună, fără probleme. Poate că au râs împreună, de nevastă.
Urmare a acestei revelații, nu mai mănânc carne de mamifer. Nici de vită, nici de porc. Nu pot să mănânc dintr-o ființă care știe să râdă. Nici antricot, nici mușchiuleț, nici cotlet, nici ceafă. Însă mănânc în continuare pește și carne de pui. Cristina pretinde că și găina ar fi inteligentă. Mai inteligentă decât cocoșul, cu siguranță. Eu nu știu dacă găina e capabilă să se amuze. Prefer să nu știu. Însă cu peștele nu am niciun fel de complicitate. Îl mănânc fără remușcări.
