Se împlinesc, în curând, 88 de ani de la trecerea în neființă a marelui istoric Vasile Pârvan și opera  lui continuă să fie una dintre cele mai importante din întreaga istoriografie românească. Este o operă, aidoma celei a lui Nicolae Iorga, străbătută de un fierbinte filon patriotic și totodată o operă modernă, căci naționalismul istoricului nu conduce la răstălmăcirea faptelor istorice și nici la ficțiuni patriotice, cum se întâmpla cu unii istorici dinaintea sa, precum prolificul V.A. Urechia sau B.P. Hasdeu.

S-a născut la 28 septembrie 1882, într-o familie modestă, de cărturari rurali. Tatăl său, Andrei Pârvan, cu înaintași răzeși, era învățător iar mama, Aristița Pârvan, născută Chiriac, se înrudea îndeaproape, pe linie maternă, cu filozoful Vasile Conta.

A urmat studii liceale la Bârlad, la liceul „Gh. Roșca Codreanu” și apoi, între 1900 și 1904, studii universitare la București, la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Istorie și Filologie clasică. Putem deveni visători când examinăm lista profesorilor pe care i-a avut Vasile Pârvan, la începutul secolului trecut, la Universitatea din București: Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Titu Maiorescu, Dimitrie Evolceanu, C. Rădulescu Motru.

La peste o sută de ani de la trecerea lor prin vechile amfiteatre ca  formatori ai tineretului studios, toți  au rămas, prin operă și prestanță academică, încă vii în memoria posterității.  Dintre aceștia, cei care au exercitat  o influență hotărâtoare asupra lui Vasile Pârvan au fost viforosul și proteicul Nicolae Iorga, distinsul cercetător al manuscriselor slavo-române și al istoriei românilor din Evul Mediu, Ioan Bogdan, precum și rigurosul și polemicul cercetător al originii românilor, Dimitire Onciul, cel care a introdus și spiritul critic în istoriografia românească.

În timpul facultății, Vasile Pârvan a publicat primele sale articole de istorie și în 1904 și-a luat licența cu  distincția Magna cum laude. În același an, a câștigat o bursă din partea Universității din București pentru continuarea studiilor în Germania. A studiat la Jena și Berlin. Colegii nemți îl numeau „micul Mommsen” (Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, 1983)  ceea ce,  ținând seama că „marele” Theodor Mommsen fusese recent distins (în 1902) cu premiul Nobel pentru o monumentală Istorie a Romei Antice în opt volume, sugera cât se poate de limpede interesele de cercetător ale lui Vasile Pârvan. Și, într-adevăr, în 1909, el își susține cu succes doctoratul, obținând același calificativ ca în țară, Magna cum laude, cu o lucrare în limba germană intitulată Naționalitatea negustorilor în Imperiul Roman.

Se întoarce în țară, unde începe imediat o carieră strălucită și polivalentă. Este  profesor  la Universitatea din București, director al Muzeului Național de Antichități, vicepreședinte al Academiei Române și apoi președinte al secțiunii ei de istorie. Fondează, în 1913, împreună cu Nicolae Iorga și G. M. Murgoci, Institutul Sud-est European, devine membru al Institutului Arheologic German, întemeiază Muzeul Arheologic la Cluj, fondează și conduce, ca director, Școala Română din Roma. De asemenea, a editat mai multe publicații consacrate cercetărilor de istorie, precum Dacia, Epfemeris Dacoromana și Diplomatarium Italicum. Sub conducerea sa, au fost organizate șantiere de săpături arheologice, dintre care foarte importante au fost cele de la Histria, în Dobrogea – zonă inclusă, în zilele noastre, pe lista monumentelor culturale europene, datorită descoperirilor arheologice care au continuat și după moartea lui Vasile Pârvan.

CITEȘTE ȘI:  95 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, una dintre cele mai mari voci ale exilului românesc

Pârvan a îndrumat îndeaproape, în cadrul Școlii române de la Roma,  formarea și specializarea unei întregi generații de arheologi români, așa încât el este – pe drept cuvânt – considerat întemeietor al școlii românești moderne de arheologie.

Dar fundamentală pentru istoriografia românească rămâne marea sa lucrare Getica. O protoistorie a Daciei, în 900 de pagini, apărută în 1926.

Getica făcea parte dintr-o proiectată trilogie pe care marele savant nu a mai reușit s-o termine. Dăruit trup și suflet multiplelor sale activități, pasionat de cercetările sale până la sacrificiul de sine, el și-a neglijat total sănătatea până într-acolo încât, în 1927, o apendicită banală s-a transformat într-o peritonită care i-a fost fatală. Operația nu l-a putut salva și Vasile Pârvan s-a stins în plină forță creatoare, la 45 de ani, în 26 iunie 1927.

Getica trebuia să fie urmată de o altă lucrare, Dacia romană și apoi de o a treia, Protoistoria slavilor. Postum, a apărut – în 1928 – la Cambridge și apoi în 1937 în limba română, lucrarea neterminată Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-dunărene, care ar fi făcut parte din trilogie, dacă Vasile Pârvan ar fi avut răgazul să o dezvolte.

CITEȘTE ȘI:  95 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, una dintre cele mai mari voci ale exilului românesc

Obiectivul fundamental al trilogiei era analiza procesului de  formare a poporului român prin sinteza daco-romană și prin asimilarea slavilor și a altor alogeni confruntați cu o românitate rurală puternică. Teza lui era limpede: romanii au prins rădăcini prin ocupațiile agricole și au format o comunitate puternică, pe care venirea altor neamuri nu a putut să o disloce. Era un obiectiv nu doar istoric ci și politic, întrucât de aproape două sute de ani existau numeroși istorici străini (austrieci, maghiari, bulgari) care susțineau versiuni imigraționiste ale etnogenezei poporului român. Fondul comun al teoriilor lor era negarea continuității daco-romane la nord de Dunăre după evacuarea Daciei de către împăratul roman Macus Aurelian, în anul 275. Pentru Vasile Pârvan, sprijinit temeinic pe descoperirile arheologice care documentau această continuitate și solidar cu argumentele continutății avansate de alți istorici români (A.D.Xenopol, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga), prezența urmașilor romanilor – românii – la nord de Dunăre pe toată durata Evului Mediu timpuriu după cucerirea Daciei de către împăratul Traian, era o certitudine. „Priviți – scria Vasile Pârvan într-o altă lucrare, Memoriale (1923)  – pe alba columnă din Roma povestea cea tristă a căderii Daciei. Sunt chipuri cioplite, în marmoră rece, a marelui foc care a topit două popoare într-unul.”

Cărțile lui Vasile Pârvan au avut o influență benefică asupra cercetării istorice românești și au trezit interesul multor tineri care i-au devenit discipoli, nu numai prin erudiția și bogăția informației inedite pe care o aduceau la lumina zilei, ci și prin metoda critică riguroasă de interpretare a faptelor, prin concepția idealistă asupra istoriei: “Deosebirea esențială între istorie și celelalte atitudini creatoare ale omului – spunea el, în 1919 – stă în însuși izvorul de inspirație și materialul de prelucrare al ei. În vreme ce pentru artă ori știință natura e obiectul și ținta supremă a prelucrării creatoare, pentru istorie cultura e singurul obiect posibil. Căci numai unde începe cultura, adică manifestarea reformatoare umană în mediul natural cosmic, numai acolo începe istoria.”

Ad