Aproximativ un milion de canadieni merg în Cuba, pentru vacanțe, în fiecare an. Turiștii canadieni pompează aproape 750 de milioane de dolari în economia unei țări extrem de sărace. Pentru un român cu atenţia exersată, o vizită în Cuba echivalează cu o intrare în tunelul timpului, drum la capătul căruia dă de „socialismul multilateral dezvoltat”. Dacă nu se ascunde printre palmierii din resortul său, turistul occidental ar trebui să vadă limpede „binefacerile” unui sistem de care Dumnezeu l-a ferit. Şi, poate, să recunoască, în forul său interior, că s-a născut „în locul potrivit”.
Când sunteţi sufocaţi de treburile de la birou, când aerul condiţionat nu mai funcţionează, iar partenerul de viaţă nu se mai hotărăşte odată ce pachet turistic să cumpere, ei bine gândiţi-vă că în anumite colţuri ale Pământului acesta „foutu”, cum zice franţuzul, sunt oameni pentru care ziua de mâine este un concept abstract.
Altfel spus, cei care sunteţi capabili să citiţi aceste rânduri, de pe un computer sau în variantă tipărită, eventual cu o cafea dinainte, vă număraţi printre privilegiaţii planetei. Aproape sigur aţi mâncat ceva de dimineaţă, iar dacă n-aţi făcut-o încă a fost pentru că pur şi simplu nu v-aţi făcut timp să mâncaţi.
În schimb, alţi semeni de-ai dumneavoastră, poate cu aceleaşi calităţi fizice şi intelectuale, cu aceleaşi porniri şi trăiri umane, nu au găsit nimic de-ale gurii prin cămară (că de frigider nici nu poate fi vorba). Nu încerc sub nicio formă să vă trezesc compasiunea pentru că asta-i „rara avis”, adică pasăre rară, în lumea-n care trăim. Şi chiar trezită, compasiunea de tip occidental, pe care am început s-o experimentăm şi noi românii de ceva vreme, nu ţine mult şi nu dă rezultate.
Ucidem repede un asemenea sentiment pentru că, nu-i aşa?, avem treabă: aerul condiţionat tot nu merge, la naiba!, şefuţul ne-a mai pasat două dosare restante şi a şters-o englezeşte la un „business lunch”, iar nevasta nu înţelege nicicum că la serviciu nu poţi vorbi non-stop la telefon. Suntem prinşi în cuşca noastră confortabilă şi ne creăm stresuri de fată-mare, ca într-„Un cuib de nobili” al lui Turgheniev.
Dar nu despre asta vroiam să vă povestesc. Am lungit-o cu introducerea pentru că sunt în vacanţă şi beau un rom vechi de 15 ani, undeva la malul Atlanticului. Mai exact în Cuba, ţara băuturilor ieftine, a ţigărilor de foi şi a tuturor posibilităţilor imposibile pentru occidentalul înregimentat în cotidian.
Da, ştiu ce v-aţi putea spune în sinea dumneavoastră: ipocrizie curată să vorbeşti, în asemenea condiţii, despre sărăcie şi compasiune.
Am să vă spun totuşi ceea ce-mi trece prin minte, asumându-mi a priori judecata aspră a cititorului crispat de contextul în care evoluează. M-o fi prins şi pe mine din urmă, de pe culmile liberalismului, spiritul lui Che Guevara. Glumesc, desigur, dacă nu v-aţi prins deja.
Havana Club, 15 años
„Mamita”, doamna între două vârste de la bar, îmi zâmbeşte atunci când ridic ochii din laptop. Ea are întotdeauna grijă să nu rămân prea mult timp cu paharul gol: „Havana Club, 15 años, mi amor?”.
Îi răspund „îngerului meu păzitor” în anglo-spaniola pe care am dobândit-o din „practica” ultimelor zile: „Si, si, señora! Blue label, por favor! Gracias!”.
„Mamita” tocmai ce mi-a spus povestea vieţii ei (fără s-o rog) într-un moment de efuziune faţă de „un periodista” (un jurnalist) care mai lasă, din când în când, un pesos (convertibil) pe tejghea. Asta spre deosebire de canadianul burtos cu „mileuri” pe omoplaţi, pictate pe mulţi dolari la cine-ştie-ce salon de tatuaje din Toronto. Canadianul e zgârcit, vorbeşte mult şi tare şi mi-o enervează pe „Mamita, mi amor”, care-i zâmbeşte totuşi profesional.
În fine, revin la „fişa existenţială” a Mamitei: două fete, una măritată, alta nu, doi nepoţi, Sofia şi Ariel, „no marido” (adică fără soţ, decedat acum câţiva ani).
Nu mă întrebaţi cum am reuşit să înţeleg firul vieţii ei pentru că spaniolă nu pricep decât prin deducţii şi asocieri cu româna şi franceza, iar Mamita ştie fix două boabe de engleză („thank you!”, „drink”, „no ice”, „later” şi… cam atât).
Semn al rădăcinilor latineşti comune, am înţeles repede că pentru cubaneza mea între două vârste a lucra la un bar de pe plajă este o binecuvântare. Aşa face rost de mâncare mai bună pentru micuţii Sofia şi Ariel, îi pică câte un creion cu personaje din desene animate, o ojă sau o cutie ieftină de farduri. Başca un bănuţ în plus, convertibil, după cum vă spuneam.
Asta pentru că statul cubanez, în înţelepciunea lui revoluţionară, susţine două monede în paralel, aşa cum făceau sovieticii odinioară: pesosul convertibil, denumit CUC, şi pesosul pentru circulaţia internă, lovit de vitregiile economice ale sorţii.
În Cuba se trăieşte prost, mai prost decât se trăia în România anilor `80. „Mândră corabia, meşter cârmaciul!” Sărăcia o adulmeci de la ieşirea din aeroport unde te aşteaptă un cărucior cu bere la suprapreţ, vândută de un nene în cămaşă albă şi papion negru.
Afară-i vopsit gardul…
În fundal, câteva gherete din tablă, vopsite în alb şi roşu, palmieri şi… o damă îmbrăcată într-o rochie mulată, cu „model leopard” à la Elena Udrea şi cu cizme în ton. E proaspăt rasă la subsiori şi mestecă gumă. Nu, nu e ceea ce aţi putea crede la prima vedere. Dacă ai niţică răbdare şi nu judeci omul după aparenţe, vei avea surpriza să constaţi că femeia a venit însoţită de mama ei şi de cei doi copii, care au trăsături interesante. Peste câteva minute, preţ de o ţigară, îşi face apariţia şi „americanu`” între două vârste, prezumtivul tată al micuţilor, dacă te iei după reacţiile acestora. „Americanu`” o strânge-n braţe pe femeia în rochie mulată, îi întinde mâna prezumtivei soacre, îi spune „Hola!” şi îşi face cunoscută intenţia, într-o spaniolă cu accent englezesc, de a schimba nişte dolari în CUCI.
Aflu mai târziu că pe aici se practică „mariajul la distanţă”, adică legătura între domni de pe continentul nord-american şi doamne autohtone, aflate în imposibilitate de a-şi însoţi partenerii în ţările de origine ale acestora „din cauză de viză”. Domnii fac chiar şi copii cu respectivele doamne şi îi vizitează de vreo două ori pe an, în special vara. În restul anotimpurilor sunt ocupaţi cu job-ul şi, zic gurile rele, cu soţiile şi copiii din ţările lor de origine. „Funky business!”, cum ar spune aceleaşi guri rele.
Între „merde” și ocean
Autocarul care te duce spre hotel face notă discordantă (deşi e puţin spus!) cu acele cutii de tablă ruginită cu motor numite „autobuze”, care-i transportă pe localnici la muncă şi-napoi. Într-o astfel de hardughie temperatura poate ajunge lejer la 60 de grade Celsius, la orele amiezii. Între satele şi oraşele de un gri-murdar vezi câmpuri arse de soare şi vaci cărora li se văd coastele, parcă rupte din Apocalipsa Sfântului Ioan, scrisă în urma revelaţiei de pe insula Patmos.
Pe lângă autocarul tău cu aer condiţionat, în care bei bere rece cubaneză, „Cristal” şi „Bucaneros”, la 2,5$ doza, se întâmplă să mai treacă câte un bătrân pe bicicletă, cu mustăcioară şi cu pielea înegrită de vremuri. Ţine între dinţii plini de carii şi de tartru câte un ciot de trabuc şi mai aruncă câte o privire înspre autocarul cu geamuri fumurii, acolo unde angajata cubaneză a agenţiei de turism explică, într-o franceză fără cusur, „viaţa idilică” a oamenilor de rând. Sunt convins că bătrânelul de pe bicicletă, dacă ar auzi ce spune şi dacă ar cunoaşte engleza sau franceza, ne-ar striga scurt: „Bullshit!”, „Merde!”.
Acelaşi lucru ni l-ar striga şi tânărul în maieu din furgoneta din faţă, care se uită insistent, cu o privire bovină, la picioarele proaspăt epilate ale doamnelor din primul rând de scaune.
Scena uşor stânjenitoare se curmă brusc, odată ce autocarul coteşte spre dreapta, pe lângă nişte blocuri de patru etaje cum nici în Zăbrăuţi sau în Valea Jiului nu mai poţi vedea. Blocurile sau, în fine, coteţele revoluţionare sunt străjuite de un crab uriaş din piatră care vrea să ne arate că orăşelul este unul pescăresc. E ultimul peisaj „burlesc” înainte de intrarea pe limba de pământ care ne leagă hotelul de ţărm. De o parte şi de alta, Oceanul Atlantic, cu apă limpede de culoarea smaraldului în care se îneacă brusc toate nevoile celor lăsaţi în urmă. De aici încolo nu mai vezi decât sărăcia mascată sub cămăşile scrobite ale angajaţilor resortului, instruiţi să fie cât pot ei de amabili cu turiştii convinşi că totul li se cuvine.
De aici încolo este drumul meu drept spre „Mamita, mi amor” şi spre privirea ei obosită de „revoluţia” unei vieţi pe care se încăpăţânează să o trăiască bucuroasă. „Señora! Blue label, por favor! Gracias!”
