În ce măsură Québecul este canadian din punct de vedere al mentalităţilor, rămâne să stabilească fiecare dintre dumneavoastră, în funcţie de experienţa personală, de aşteptările sale şi, până la urmă, în funcţie de structura sa interioară.
Dar un lucru este sigur: provincia francofonă a Canadei are mult mai mult din ADN-ul Europei decât oricare altă parte a Americii de Nord. Cu bune şi cu rele. Cum spuneam, depinde la ce te aştepţi să găseşti aici, trăind o perioadă mai lungă de timp.
Québecul este, indiscutabil, o lume a contrastelor. Pe străzi nu vezi agitaţia nebună din Toronto, oamenii „traşi la indigo” care se îndreaptă robotic spre job-uri de care ţin cu dinţii pentru a-şi plăti mortgage-ul, lună de lună sau o dată la două săptămâni, în ritm accelerat. Aici te poţi bucura şi de tihna unei cafenele cu „cafea adevărată”, nu cu „zeamă lungă”, poţi găsi (prin iulie) şi un colţ de cartier boem, invadat de motani supraponderali şi de te-miri-ce soiuri de plante. Pe scurt, la răstimpuri, mai ai şansa de a contempla viaţa, cu micile ei plăceri.
Sigur se vor găsi „méchanţi” care să pună toate acestea pe seama sistemului de protecţie socială de care au profitat şi de care profită încă mulţi, poate în mod injust. Totuşi, este vorba şi despre altceva. „Bagajul genetic” al Québecului nu permite înregimentarea bezmetică a oamenilor, modul de gândire uniform. Vezi şi aici „corporatişti înnăscuţi”, „biznizmeni”, „intelectuali” fără o cultură generală minimă, însă te poţi refugia repede într-un anticariat sau într-o expoziţie de grafică care-ţi ies în cale ca din pământ.
Am fost martor, într-o zi, mergând pe o străduţă din centru, la cele două moduri de a-ţi trăi viaţa. De o parte a drumului meu aveam sucursala unei bănci unde se ţinea o şedinţă cu toţi angajaţii, care zâmbeau fals şi aplaudau mecanic, la răstimpuri, prelegerea managerului. Pesemne că în minţile lor era cam ceea ce era în minţile noastre la şedinţele de partid de dinainte de 1989.
De cealaltă parte, aveam un vernisaj unde un domn care îmbătrânise frumos le explica unor tineri strânşi ciorchine în juru-i ceva ce nu părea plictisitor.
Am sentimentul că Montréalul, de pildă, îţi oferă mult mai multe şanse de evadare din „sistem” decât Toronto. Aici dai, parcă la tot pasul, peste câte „un bărbos” care expune ceva interesant în vreo galerie de artă sau peste vreo duduie care a străbătut lumea pentru a cerceta, spre exemplu, cum a apărut comunicarea verbală.
Asta-i partea plină a paharului, de care n-aş putea spune câţi îşi mai amintesc atunci când îşi rup amortizoarele maşinilor prin gropile montréaleze. Viaţa de zi cu zi presupune interacţiune cu „sistemul”, cu aberaţiile lui răvăşitoare şi cu birocraţia deseori exasperantă.
Dată fiind diversitatea umană a Montréalului, nu-i exclus să vezi pe vreo autorută o furgonetă, trecând pe lângă maşina în care te afli, dincare un tânăr, probabil sub influenţa unor substanţe, îşi scoate (scuzaţi-mi expresia!) curul pe geam. Nici cu metroul nu-i foarte recomandat să circuli, mai ales cu un copil mic după tine, la ora la care elevii de „secondaire” se întorc de la şcoală. Rişti să primeşti ghiozdane în cap, şi tu, şi copilul mic, sau poţi asista la schimburi de experienţă despre masturbare, strigate dintr-un capăt în celălalt al vagonului. În fine, asta-i consecinţa „educaţiei” de tip nou în care „copilul trebuie să se simtă liber, să aibă personalitate”. Adevăratele efecte le vom simţi însă peste vreo 20-25 de ani, atunci când copiii de azi „cu personalitate” vor fi puşi în situaţia de a plăti taxe şi impozite pentru a susţine „sistemul”.
Oricum, ce va fi vom mai vedea. Până atunci, ideal este să ne găsim echilibrul interior şi acea fărâmă de oraş, de provincie, de ţară care să vibreze cât mai mult cu propria stare de bine. În mod miraculos, Québecul în general şi Montréalul în special te fac să uiţi că te-au adus cândva pe culmile disperării, că ţi-au călcat fiecare nervişor în parte şi că ţi-ai jurat că, odată ş-odată, te vei lepăda de ele.
