Admir la Eugène Ionesco tăria de caracter și încrederea în sine. Destinul glorios al operei sale a fost determinat în mare măsură de aceste două forțe extraliterare

Cînd citesc comentariile cu care au fost întâmpinate primele sale piese în Franța, îmi spun că oricare altul s-ar fi retras umilit în vizuina lui și n-ar mai fi scris niciodată nimic.Iată unul dintre ele:

”Nimic nu-i mai lugubru decât un farsor demodat. Absurditatea, nesăbuința, insanitatea, nonsensul, inepția ridicată la rangul de dogmă, bășcălia, jocurile de cuvinte, nebunia prefăcută, excentricitatea muncită, originalitatea căznită, bizareria voită, extravaganța fabricată, obrăznicia cu orice preț, domnul care se gâdilă ca să ne facă să râdem, și acela care și-a fixat ca misiune să-l epateze pe burghez, cunoaștem asta de foarte, foarte, foarte multă vreme. N-are a face. Teatrul de la Huchette este destul de mic și sânt destui snobi la Partis pentru ca aceste două spectacole alăturate să-și găsească un public (Jean-Jacques Gautier, în Le Figaro, despre piesele Cântăreața cheală și Lecția) .

După mai multe reprezentații fără mare răsunet, cele două piese cuplate cunosc trei luni de succes în 1952, la teatrul  de la Huchette. Apoi sunt scoase din program căci publicul amator să le vadă se epuizase. Dar ele sunt reluate în 1957 și de astă dată succesul este nu numai strălucitor ci și extraordinar de durabil. Ele se joacă și astăzi, fără întrerupere, așadar  de 58 de ani, de patru ori pe săptămână, de marți până sâmbătă. Spectacolul cu piesele lui Ionesco deține recordul mondial pentru numărul de reprezentații al unei opere dramatice în același loc. Așa încât spectaolul cu Cîntăreața cheală și Lecția de la  teatrul  Huchette pot fi considerate  o atracție și o marcă a Parisului la fel ca turnul Eiffel sau muzeul Luvru.

Cât despre criticul sever din Le Figaro, el a devenit personaj într-una din piesele lui Eugen Ionescu, Impromptu de l‘Alma. El este, prin deriziune, unul dintre cei trei critici ridicoli – doctorii în teatrologie Bartolomeus I, II și III – care încearcă prin argumente ”savante” să-l convingă pe dramaturg – el însuși personaj în această piesă-farsă – să renunțe la formula sa de teatru.

Publicitate
Articolul precedentBoli și angoase moderne
Articolul următorDe partea grecilor
Mircea Gheorghe
Mircea Gheorghe (n. 1943), ziarist, prozator şi traducător, stabilit din 1990 în Canada. Licenţiat în litere (Bucureşti, 1966). Colaborator la mai multe reviste din România şi diaspora. Scrie la Pagini româneşti din 2002. A publicat sinteze despre istoria criticii şi ideilor literare, traduceri din F. Braudel, P. Chaunu şi J.-M. Guyau, precum şi cărţile Partida de canastă (Polirom, 2005, proză scurtă), Imprevizibilul triumf (Institutul European, 2008, eseuri), Clepsidra (EuroPress, 2010, roman), O adevărată familie (Adenium, 2013, proză scurtă)