„Am lăsat în urmă un țăran îmbrăcat în straie românești, albe, cu broderie. Mă întorc după 45 de ani și-l văd pe țăran îmbrăcat ca Mao Zedong”, îmi spunea profesorul Neagu Djuvara prin anul 2008, povestindu-mi ce impresie vizuală i-au lăsat românii atunci când a revenit din exil. Tot el adăuga că proverbul de origine franceză „haina nu te face călugăr”, sau în versiune românească „haina nu-l face pe om”, are şi excepţii notabile.

„Dragul meu, te simţi altfel îmbrăcat în frac, la operă. Haina te îmbracă moralmente”, constatase venerabilul profesor.

Şi, într-adevăr, aşa este. Omul educat, disciplinat şi cu gândurile puse în ordine se vede şi după vestimentaţia pe care o adoptă. Desigur, nu trebuie să fii mereu îmbrăcat în frac pentru a-ţi „trăda” obiceiurile de viaţă şi nivelul social. Asta se poate lesne vedea pe stradă, trecând prin marile oraşe, de la Bucureşti la Montréal.

Cuviinţa în materie vestimentară a devenit „rara avis”, adică „pasăre rară”, pe latineşte. Astăzi, multe femei cu care natura n-a fost prea generoasă îşi exhibă imperfecţiunile, fără nici cea mai mică reţinere. Bărbaţii, la rândul lor, pun în evidenţă ceea ce-i dezavantajează: picioare subţiri şi burţi generoase, cefe în straturi, scăldate de sudoare, spinări şi piepturi păroase.

Multora nu le spune nimeni că frizează ridicolul deşi sunt înconjuraţi de aşa-zişi prieteni, însă mai este o categorie care, probabil, simte o satisfacţie anormală prin astfel de expuneri, în ciuda avertizărilor primite.

Încercând să fac o comparaţie între stilul vestimentar al est-europenilor şi cel al nord-americanilor, nu-mi pot reprima pornirea de a trage câteva concluzii despre valorile şi educaţia promovate în rândurile celor două colectivităţi. Trebuie să admitem că moravurile s-au schimbat foarte mult în ultimul sfert de secol, influenţând vizibil şi vestimentaţia oamenilor, indiferent pe ce continent s-ar afla.

Parcă englezii defineau eleganţa ca fiind ştiinţa de a te îmbrăca în aşa fel încât să nu atragi atenţia nimănui pe o stradă circulată din oraşul tău, acolo unde este aproape imposibil să nu te vadă cineva cunoscut. Ce înseamnă asta? În niciun caz a adopta o ţinută austeră, ci a evita să etalezi ceea ce trebuie să rămână în sfera privatului, a intimităţii.

Dat fiind contextul istoric recent, est-europenii încă dau impresia unei cumpătări în materie vestimentară. În mod oficial, regimurile totalitare prin care am trecut nu tolerau excesele, de orice natură ar fi fost ele, din considerente „ideologice”. Celor care populau fabricile, uzinele, „ogoarele patriei” şi instituţiile kafkiene ale statului li se cerea „decenţă”, în pofida faptului că tot ce se întâmpla în jurul lor era indecent.

Occidentalii, în general, şi nord-americanii, în special, n-au trăit (încă) astfel de vremuri în care controlul statului ajunge până în şifonierul din dormitor. În schimb, corporaţiile („multinaţionalele”, cum le place românilor să le numească) merg în această direcţie, întinzându-şi braţul lung spre casele şi garderobele propriilor angajaţi.

Remarcaţi diferenţa dintre cum se prezintă un candidat, din punct de vedere al ţinutei, la interviul de angajare şi obiceiurile sale vestimentare de zi cu zi. În lumea occidentală, din care şi România face parte de câţiva ani, ipocrizia „transpiră” abundent prin hainele celor în care s-a cuibărit. De ce-mi mai fac tatuaje, care mai de care mai violente vizual,dacă nu le expun cu aceeaşi „mândrie” şi la interviul de angajare sau la serviciu? Nu cumva aerul de nonconformism pe care-l afişez este unul fals, lipsit de substanţă? Aş vrea să par liber, că fac ce vreau, dar nu ştiu cum şi nici nu-mi permit. De pildă, nu-mi permit să-mi agresez vizual şeful într-o corporaţie, de frică să nu mă dea afară. Acolo port cămaşă cu mâneci lungi şi sacou, încercând să acopăr cât mai mult din ceea ce sunt cu adevărat sau îmi imaginez că aş fi. Nu cred în decenţă, dar imit decenţa, pentru a-mi păstra job-ul.

În schimb, pe stradă evadez… Rup zăgazurile moralităţii şi mă răzbun pe mine însumi, pe propria-mi laşitate, dar şi pe cei din jur. Inconsecvenţa noastră, inclusiv în materie vestimentară, devine un răspuns inadecvat la încercările corporatismului de a ne înregimenta. Cam asta se vede în oglinda lumii occidentale, acolo unde ne putem privi dezbrăcaţi de aparenţe.

Hainele vorbesc acum despre noi, poate mai mult decât altădată. Închei tot cu o constatare a profesorului Djuvara: „Astăzi observ că e şic să te îmbraci neglijent, să ai un pantalon care atârnă peste pantofi sau o cămaşă necălcată – e un snobism să arăţi ca un vagabond”.

Publicitate