Emisiunea Escu TV de săptămâna trecută a început cu o revistă a presei comunitare. Prima publicație prezentată a fost Pagini Românești. Singurul articol menționat a fost unul preluat din revista Historia. Preluat cu voia sursei, se înțelege, nu vorbim aici de găinării. Nu pot să scap ocazia de a spune ce cred eu despre efectul articolelor preluate asupra publicațiilor care le găzduiesc. Le ucid. Ani de zile, număr de număr, am asistat la tentative de sinucidere în direct ale celorlalte publicații ale românilor de la Montréal. Acum a venit și rândul Paginilor. Însă, recunosc, văd că Zig-Zagul supraviețuiește bine mersi, așa că poate mă înșel. Cunoașterea opiniilor cititorilor asupra acestei dileme ar putea fi de un real ajutor.

Despre publicațiile scrise și citite în comunitatea noastră mai am o idee fixă. Cred că acestora le prinde bine să oglindească viața comunitară. Cu cât mai mult, cu-atât mai bine. Dacă aș fi editor al unei asemenea publicații, aș înființa imediat în cuprinsul ei o salbă de rubrici permanente, cu titluri și propuneri de conținut după cum urmează: „Cronica mondenă” (o nuntă de argint, o aniversare rotundă, apelul preliminar pentru o nouă enciclopedie), „Cronica vieții culturale” (lansări de carte, expoziții de pictură, concerte, cenaclul doamnei Nemțeanu, cenaclul epigramiștilor), „Faptul divers comunitar” (fapte eroice la metrou, adunarea oamenilor puși pe-afaceri), „Cronica sportivă” (campionatul de fotbal, campionatul de table, duble ori triple lansări de carte), „Cronica muzicală” (colinde de Crăciun cu Ardelean, mesaje consulare din chitară), „Tinerii români de la McGill”, „Aici, Casa Cumană !”, etc.

CITEȘTE ȘI:  Un Bucureşti distopic. Cornel Bălan, Liftul, Humanitas, 2019

***

Zilele trecute, un gând m-a plesnit în moalele capului: am îmbătrânit în exil ! Știu că traiul meu benevol în afara României nu-i exil, iar până la pensie mai am de tras, dar ideea m-a acaparat. Din aproape în aproape, pe un parcurs pe care l-am uitat, am fost atins de un alt gând devastator. Acum 20 de ani, în anul venirii mele la Montréal, George Filip avea practic vârsta mea de-acum. Vorbesc despre cel știut de o bună parte a românilor montrealezi sub numele de cod Poetul. L-am cunoscut în redacția unei reviste de limba română. Îl vedeam ca pe un domn deja în vârstă. Am capturat momentul, ori momentele, în „La umbra unui enciclopedist”, un volum de proză scurtă din 1997. Și ce-i mai dulce și mai comod decât autocitarea ?

„Poetul apare în redacție cam trei-patru zile pe lună, în perioada imediat premergătoare scoaterii unui nou număr de revistă. Pantaloni albi, cămașă roșie, pălărie neagră, cu boruri largi. Un artist ! Participă la corectură, citește editorialul directorului. Este o persoană avizată în cancanurile din comunitatea română, simte nuanțele. Corade are încredere în sfaturile lui. În schimbul serviciilor sale, Poetul capătă dreptul să supravegheze îndeaproape punerea în pagină a propriului poem și, evident, să bea câte beri prinde din lăzile puse la dispoziția redactorilor de director. Pe sec, Poetul își vede de treabă conștiincios, dar cam fără tragere de inimă. Cu ochelarii pe nas, citește în tăcere cartoanele pe care i le dă Corade. Totul i se pare acceptabil, cu mici corecturi. Din când în când se vaită că-l doare spatele. Singura lui glumă este să-și dea bobârnace în gâtlej, semn că-l chinuie setea. Între una și trei beri băute, Poetul este omul spectacol. Se plimbă prin redacție cu cartonul într-o mână și cu creionul albastru în cealalta. Măi, ce ziariste și-a găsit Corade! Ce mai faci, blondo? Și tu, urâto, ce-ți mai face pisicuța? Cum, care? Aia pe care a găsit-o fie-ta în stradă, luna trecută! Tu să taci, Corade, că se știe că nu mai poți! Râsetele celorlalți îl stimulează. Propune ajustări semnificative la unele din articolele pe care le citește acum. După a patra bere, Poetul începe să-l enerveze pe Corade. Devine intransigent în probleme de stil. Face tăieturi exuberante, fără să se consulte cu nimeni. Dacă madam Corade, singura nebăutoare din redacție, se opune măcelului, Poetul o pune la punct: Crede-mă, Dora, eu la asta mă pricep ! Face glume nesărate. Uneori ciupește fetele. Îi împiedică pe toți să-și vadă de treabă. De regulă, dacă se ajunge până aici, Corade îl invită insistent să plece iar Poetul, după îndelungi ezitări, se supune.”

CITEȘTE ȘI:  Eu cu cine votez?
Ad