În spaţiul pe care îl am astăzi la dispoziţie, pentru „pastila” ce sper să vă creeze o sănătoasă dependenţă, am să vă povestesc „repede” păţania unei notăriţe montréaleze.

Doamna în cauză mi-a relatat deunăzi că în biroul său şi-a făcut apariţia o femeie în vârstă, însoţită de fiul ei, care i-a cerut să-i redacteze testamentul astfel încât acesta să devină singurul moştenitor.

La întrebările fireşti ale notăriţei, adresate mamei, răspundea prompt fiul care îi mai dădea şi instrucţiuni în privinţa a ceea ce ar trebui să conţină testamentul femeii. Doamna notar i-a cerut „grijuliului” fiu sa părăsăsească încăpărea pentru a discuta în particular cu mama lui şi pentru a se asigura că ea îşi doreşte cu adevărat un asemenea testament.

La început, însoţitorul femeii a refuzat să părăsească biroul notăriţei şi a manifestat o suspectă agresivitate verbală.

În cele din urmă, punându-i-se în vedere consecinţele de ordin legal, omul a ieşit din încăpere iar doamna în vârstă a mărturisit că îi este teamă de fiul său care, adesea, devine violent. Ea nu vroia, de fapt, ca fiul său să rămână singurul moştenitor,dar gândea că, în cazul în care nu va semna testamentul în forma dorită de el, va avea de suportat represalii fizice. De asemenea, femeia a insistat ca notăriţa să nu sune la poliţie şi nici să nu spună altcuiva despre această situaţie.
Noroc că legea este de esenţă divină şi strică uneori planurile (ne)oamenilor.

Ultimul testament este considerat cel valabil, motiv pentru care notăriţa noastră a redactat două astfel de acte: primul cu dorinţele fiului violent, cel cu care femeia în vârstă pleca acasă, şi un al doilea, valabil, care reflecta întrutotul voinţa testatoarei, evident diferită de cea a fiului ei.

Ad