În numărul trecut am publicat un articol ”Ce-ar fi dacă…” în care îi încurajam pe români să voteze candidații de origine română chiar dacă simpatiile lor politice se îndreaptă spre un alt partid. Am primit apoi telefoane în care am fost felicitați pentru inițiativă. Dar au fost și mulți oamenii care ne-au spus că nu sunt de acord cu noi. Publicăm mai jos un articol primit de la unul din cititorii noștri în care acesta ne argumentează de ce nu trebuie să votezi un candidat român doar pentru că este român. (P.R.)

Articol scris de Filip Bojin

Ultima carte a romancierului american Tom Wolfe se cheamă «Back to Blood». I-a fost inspirată de amalgamul de comunități etnice din Miami, unde fiecare din aceste comunități își trăiește viață ei paralelă încercînd în același timp să-și impună proprii lideri în ierarhia politico-administrativă a orașului.

Trăim și noi o situație oarecum similară la Montreal, accentuată acum de omniprezența pancartelor electorale în vederea alegerilor federale din octombrie. Ne bucurăm, bineînțeles, să vedem și nume românești pe aceste pancarte, însă justifică oare mândria de a avea compatrioți de-ai noștri în Parlamentul de la Ottawa trecerea peste propriile convingeri politice ? În fond, dincolo de cinismul întrucâtva justificat vis-a-vis de politicieni și partide politice («sunt toți la fel»), realitatea e că partidul care câștigă alegerile, cu români în parlament sau fără, ia decizii care influențează viața individului în mod foarte concret.

De aceea cred că între a vota pentru un reprezentant român, care cel mai probabil va fi un backbencher (deputat fără vreun portofoliu și care nu deține prea multă inițiativă), în speranța că acesta va contribui la creșterea prestigiului comunității noastre, și a-ți urma principiile, a doua opțiune mi se pare cea corectă.

Dacă, de exemplu, compatriotul nostru candidează din partea partidului care susține creșterea impozitelor pe venit, sau taxe și mai mari pe carburanți? Asta în condițiile în care Fraser Institute a confirmat într-un studiu recent ponderea mai mare pe care o are multitudinea de taxe și impozite la diversele paliere guvernamentale față de banii cheltuiți pe necesitățile de bază (locuință, mâncare, etc) în bugetul personal al unui contribuabil canadian. Decizia de a «vota românește» îmi spune ceva și despre cum va arăta viața mea și a familei mele în viitor (venit disponibil mai mare sau mai mic, mobilitate mai largă sau mai restrânsă) și despre valorile candidatului român.

Personal, cred că a avea încă o piatzeta cu nume românesc la Montreal pălește în importanță în comparație cu posibilitatea de a decide eu personal și nu statul ce să să fac cu banii câștigați prin munca mea. Evident, același tip de argument, în sens contrar, poate fi invocat și de alegătorul de origine română adept al etatismului care se vede confruntat cu decizia de vota sau nu pentru un candidat român din partea unui partid cu o filosofie de laisser faire economic.

În plus, a alege doar pe criterii etnice ar fi o întoarcere la tribalism și o renunțare la meritocrație, echivalentul nepotismului în relațiile de muncă, rețetă sigură de stagnare sau chiar regres. în fond, dacă avem o firmă, îl angajăm pe cel mai bun candidat disponibil sau pe conationalul mediocru?

Sunt convins că și celelalte comunități culturale își împing candidații lor, însă asta nu e decît un neajuns al multiculturalismului extrem, nu un motiv de a nu ne uită la calitatea candidatului și la programul partidului din partea căruia se prezintă. Atlfel, reducem procesul politic la un joc al numerelor: comunitatea mai numeroasă conduce. Important e, totuși, și cum conduce: zona Tower Hamlets din Londra de exemplu, cu o populație majoritar din Bangladesh, e notorie pentru scandalurile legate de fraudă electorală și pentru rata extrem de ridicată a șomajului.

”Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o”, spune poetul. Continuăm să simțim românește, e inevitabil, însă alegerile politice ar trebui să ne fie ghidate pe cât posibil de rațiune.

Ad