Există moduri foarte diferite și uneori opuse în cadrul aceluiași tip de sentimente identitare de a te simți român, canadian, francez sau evreu. Patriotismul este o sursă de atitudini diferite și schimbătoare.
Ovidiu Iancu (Despre identitate. Politizarea unui concept, Accent 21 august 2015) are dreptate când scrie despre importanța identității axiologice bazate pe un set de valori care ne unește dincolo de frontierele înguste, geografice, dar mai ales spirituale, pe care le privilegiază conceptul de identitate națională.
Atât doar că insistând pe raportul conflictual dintre identitatea axiologică și identitatea națională, riscăm să ne pierdem în amănunte nerelevante. Nu ne aflăm, vorbind despre cele două identități, într-o zonă în care toată lumea înțelege același lucru, cum suntem de exemplu, când vorbim despre automobil sau despre avion.
Există moduri foarte diferite și uneori opuse în cadrul aceluiași tip de sentimente identitare de a te simți român, canadian, francez sau evreu. Patriotismul este o sursă de atitudini diferite și schimbătoare. El poate produce la nivelul unei comunități fie o înclinație către izolare, către respingerea diferențelor și filtrarea influențelor, către cultivarea tradiției și conservarea specificității culturale sau dimpotrivă, un elan expansiv, imperialist,” cu un comportament dinamic în sensuri opuse: fie prozelitism axiologic cu convingerea că valorile naționale proprii sunt sau trebuie să devină și universale, fie o asimilare constantă a altor valori, integrarea lor în câmpului de valori naționale.
Când, de exemplu,un român interbelic sau din zilele noastre se mândrește cu isprăvile geților de acum peste două mii de ani identificându-se, fără nici un motiv temeinic cu ei sau când este adeptul vechiului adagiu, atât de drag regimului comunist ”fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”, el se află în prima categorie de ”patrioți”.
El va supralicita istoria și cultura națională găsind în ele temeiuri pentru a proclama ori revendica superioritatea neamului său față de altele și va diminua, dacă nu va reuși să ascundă cu totul, fenomenele ce arunca o umbră nefavorabilă asupra lui (criminalitatea, corupția etc.).
Prea puțin preocupat de calitatea sa personală de român, el se va mândri cu calitățile excepționale, reale sau presupuse ale înaintașilor. Versurile înțelepte ale liui Grigore Alexandrescu dintr-o cunoscută fabulă nu-l tulbură cu nimic deși funciar i se pot potrivi cât se poate de bine: Slava strămoșească pe strămoși cinstește,/ În zadar nepotul cu ea se fălește, Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.
Acest tip de ”identitate națională” care, firește, nu este specific românesc produce șovinismul tâmp, larvar în vremuri liniștie, și agresiv în perioade de criză. El reprezintă cu siguranță realitatea la care se referă critic – și cu multă dreptate – Ovidiu Iancu.
De partea cealaltă însă identitatea națională nu este câtuși de puțin absentă. Un englez, un francez, un neamț sau un american, mândri nu doar de tradițiile lor istorice ci și de acumulările spirituale ale poporului lor, în consonanță cu cele ale altor neamuri (a se vedea, de exemplu, Paul Hazard, Criza conștiinței europene sau Hans-Georg Gadamer, Moștenirea Europei) fac parte din a doua categorie de ”patrioți”: expansivi, imperialiști (în toate sensurile cuvântului, și bune și rele), ”deschiși”, etc..
Ei cred, în zilele noastre, că democrația, drepturile omului, diferitele libertăți, toleranța etc. trebuie să fie pretutindeni așa cum sunt ele în țările lor. Și chiar dacă, obiectiv, se solidarizează axiologic, ei nu încetează să fie englezi, francezi, nemți sau americani.
Brâncuși, Einstein, Samuel Beckett, Gabriel Garcia Marquez, Beethoven, etc., în pofida a ceea ce-i unește în chip de mari creatori, deși și-au părăsit patria de origine și au murit în străinătate – rămân totuși pentru totdeauna cu identitățile lor naționale de la naștere. Din acest motiv identitatea națională nu este un concept care în sine este bun sau rău. Nu poate fi opus identității axiologice căci ea nu este precum lumea valorilor, expresia unei alegeri – mai mult sau mai puțin libere ori determinate, dar totuși alegere.
Și nu putem renunța la identitatea națională cum nu putem renunța la culoarea ochilor care ni s-a dat. Așa încât e tot atât de inadecvat să te simți mândru că faci parte dintr-un popor pe cât este să-ți fie rușine. Ceea ce contează este măsura în care îți ameliorezi axiologic propria-ți identitate națională și personală așa încât altora din comunitatea ta să nu le fie rușine cu tine.
Multitudinea, complexitatea și sensul contradictoriu al evoluțiilor internaționale din zilele noastre se datorează desigur unui conflict fundamental, dar nu între identitățile naționale și cele axiologice, ci între diferitele moduri de a înțelege, trăi și admninistra identitățile naționale de semn opus. În epoca noastră, când datorită Internetului întreaga lume a devenit un imens sat virtual conflictul acesta era cu greu evitabil.Și din păcate sunt destule semne că în viitor se va intensifica și mai tare.
