Am primit la redacție articolul de mai jos. Semnat de Ion Anton Datcu, articolul a fost inițial trimis publicației Accent care a refuzat să-l publice. Cum această publicație pare a fi din ce în ce mai mult purtător de cuvânt al CMQ, Pagini Românești a ales să facă ceea ce orice ziar care se respectă face: să încurajeze diversitatea de opinii. Directoarea Accent, Simona Pogonat, afirmă în răspunsul trimis domnului Datcu că „aveți tot dreptul să nu dați curs sau să acceptați mesajul de colaborare care reiese din articolul Alei Mîndîcanu, pe care l-am publicat în numărul nostru anterior. Este alegerea dvs. Nu consider însă că aceasta alegere necesită discuții și dezbateri comunitare”. Alegerea domnului Datcu nu necesită dezbateri. Afirmațiile doamnei Mîndîcanu și situația de la ACR-CMQ le merită însă. Iată articolul domnului Ion Anton Datcu, membru până de curând în conducerea ACR.
Nu intenţionez ca acest pamflet să fie considerat un drept la replică, deoarece sfaturile la care voi face referire nu au fost adresate în mod direct persoanei mele. Doresc să atenţionez naivii să nu cadă în capcana vulnerabilităţii, însuşire speculată la maxim în pagina cinci a unui ziar din Montreal, ziar care mi-a refuzat publicarea acestor clarificări. Mai mult decât atât, am fost întrebat de câţiva români din comunitate ce a dorit să spună semnatara unui articol plin de stupoare, care a generat valuri de consternări.
Pentru a lămuri povestea, este vorba de un text intitulat – Totuşi, hai să dăm mână cu mână, apărut în ziarul Accent, de vineri, 23 octombrie 2015. Autoarea acelor rânduri este vechea noastră cunoştinţă, d-na Ala Mîndîcanu, preşedintă a Comunităţii Moldovenilor din Quebec şi vicepreşedintă a Asociaţiei Culturale Române, o neobosită iniţiatoare, plină de imaginaţie şi devotament fără profit (aşa cum ne-a asigurat de fiecare dată).
Pentru a nu aduce detalii inutile, care se cunosc, voi puncta, doar, câteva nedumeriri. În debutul “confesiunilor”, doamna citată afirmă că: “Societatea de limbă română montrealeză (…) alunecă mereu pe panta rivalităţilor şi competiţiei neloiale, pierzând din importanţă şi reputaţie nu doar în ochii propriei comunităţi, ci şi în percepţia autorităţilor”. Ceva mai jos, transmiţătoarea de sfaturi sincere şi deţinătoarea adevărului absolut afirmă: “Cineva trebuie să înceteze la un moment dat să mai arunce vreascuri în focul rivalităţilor fratricide. Să fiu înţeleasă corect. Nu o fac în calitate de mentor sau şef, nu vreau să fiu aleasă de nimeni nicăieri, am deja suficiente titluri şi onoruri”.
Cu aceste afirmaţii deosebit de frumoase sunt deja redus la tăcere. Păi, oare, cine aruncă vreascuri în focul rivalităţilor fratricide? De ce nu sunt specificate numele aruncătorilor de uscături? O altă nedumerire este aceea că nu ştim cum a acceptat doamna Mîndîcanu să pătrundă în conducerea a două asociaţii, afirmând acum că nu doreşte să fie aleasă de nimeni, nicăieri (din politeţe, am respectat cu multă rigoare recomandările oferite cu generozitate).
Pentru a nu lungi povestea, închei acest periplu cu citatul, “în Montrealul românesc NU există motive pentru o luptă între asociaţii sau persoane”.
Comparativ cu toate aceste înălţătoare cuvinte, relatez pe scurt situaţia mea: – La Adunarea Generală a membrilor Asociaţiei Culturale Române, din 15 ianuarie 2015, am fost ales în Consiliul de Administraţie (sau Comitetul celor cinci), la dorinţa clară şi precisă a d-lui dr. Paul Dăncescu, persoană onorabilă, care a afirmat că, datorită vârstei se retrage. Peste numai câteva luni, d-na Mîndîcanu, în mod surprinzător, l-a reactivat pe d-l Paul Dăncescu, pe motiv că, retragerea dumnealui nu înseamnă că şi-a dat demisia!! Această manevră ascunsă s-a încadrat, probabil, în sfatul dat de d-na Mândâcanu în ziar :”să fim sinceri şi să nu urmărim scopuri ascunse”. În aceste condiţii, persoana mea a devenit cea de-a şasea în Comitetul celor cinci, motiv care m-a obligat să-mi dau demisia, hotarâre care, în cazul unui refuz, putea fi transformată în excludere. În acest mod a fost recompensat benevolatul meu, glazurat cu mari cheltuieli, făcute la vedere.
Partea interesantă este aceea că, multe voci din comunitatea românească m-au acuzat că nu trebuia să demisionez, la data de 16.09.2015, să accept să fiu exclus. Am fost incriminat că, prin demisia mea, am contribuit să ofer pe tavă, doamnei Ala Mîndîcanu, o asociaţie care trebuia să aibă alţi conducători, mult mai reprezentativi. Este eronată această acuzaţie, deoarece, asociaţia fusese oferită de către altcineva, cu trei ani în urmă.
Cu toate că, ACR a fost fondată la 10 iunie 2004, aceeaşi asociaţie a fost “refondată”, la 16 noiembrie 2012, pentru a avea în conducere persoana d-nei Ala Mîndîcanu, care ne dă lecţii de conduită şi bine face. Într-un interviu al aceleiaşi doamne, din 2010, aceasta afirma că mulţumeşte ACR pentru că găzduieşte CMQ. După câţiva ani, ACR este acaparată, în totalitate, de dânsa. Şi, foarte bine face!
Mai nou, d-na Mîndîcanu, care conduce, de fapt, Asociaţia Culturală Română, se opune primirii de noi membri, pe motiv că, aceştia “destabilizează asociaţia din interior”, cu toate că, dânsa susţine că “nu pretind să fiu lider al nimănui”. Aici intervine o altă nedumerire. Oare, ce se ascunde în spatele acestei lupte surde, pentru acapararea totală a ACR, din moment ce, d-na Mîndîcanu repetă obsedant că nu are niciun avantaj?
Comentariile aparţin cititorilor. Eu mă abţin. Mă rezum la o întrebare retorică: hai să dăm mână cu mână, sunt de acord, dar cu mâna cui? Somnoroasa comunitate românească dă semne că se trezeşte cu mare întârziere. Dar, aşa cum zice cântecul, era târziu şi era toamnă…
Ion Anton Datcu
26 octombrie 2015
