Tragedia de la Colectiv nu a scos, de fapt, la suprafață mari surprize în privința sistemului sanitar din România. Valul uriaș de emotie a scos la iveală doar disfuncționalități cunoscute demult.

Că nu avem centre pentru arși mari? E un lucru cunoscut. Doar că acest lucru nu a emoționat pe nimeni cât timp era vorba despre răniți anonimi, victime ale unor accidente individuale.

Că în spitalele românești există infecții nosocomiale? Sigur că se știe. Am scris și eu despre ele, de exemplu în urmă cu cinci ani și nu am văzut vreo emoție.
Că nu avem dotări la nivel european și multe spitale sunt cu mult depășite inclusiv din punct de vedere arhitectural pentru exigențele unei Sănătăti moderne? Dar sincer, cand treceam prin fața Spitalului de Arși din Bucuresti aveam cumva sentimentul că ne aflam în fața unui centru modern de urgență?
Bomba aceasta cu revelații este, dacă o privim rece, factual, o fâsâiala. Dar dacă emoția colectivă tot a pus în prim plan aceste adevăruri vechi cu efectele lor, cel mai mare păcat ar fi ca stingerea emoției să stingă și interesul pentru ele și mai ales efortul de a le remedia.

Așadar:

1.În chestiunea dotărilor, ar trebui să întelegem foarte clar câteva lucruri, noi cetățeni, și ei, autorități. Sănătatea modernă costă din ce în ce mai mult, pe măsura progresului înregistrat. Deci pentru a da șanse tot mai multe pentru tot mai mulți oameni este esențial să ai cu ce.

Cu cel mai mic procentaj alocat Sănătății din aproape cel mai mic PIB al UE, nu cred că așa ceva este matematic posibil. Dar așa e bugetul Sănătății de 25 de ani. Ați văzut oameni care să iasă vreodată în stradă pe acest subiect, dacă nu e cu morți și lacrimi?

Pe de altă parte, sistemul nostru de asigurari de sănătate presupune trei mari aberații. În primul rând, nu există pachetul de bază, adică precizarea acelor servicii medicale de care beneficiezi în virtutea contribuției obligatorii. Sistemul “totul beneficiază de tot” nu are cum să țină și păstrează piața asigurărilor private la un nivel extrem de redus.

În al doilea rând, un sistem în care contribuie 7 milioane pentru uzul a 17 milioane nu are cum să funcționeze, oricum o dai.

În al treilea rând, nici măcar ce se colectează pentru Sănătate nu merge doar la Sănătate, ci într-o găleată comună la trezorerie, de unde Finanțele dau lunar cât le lasă inima.

Corectarea acestor aberații ține de intrarea banilor în sistem. Dar mai există și capătul de ieșire, adică frauda, corupția, prostia, toate provocând de fapt o enormă risipă.
2. În chestiunea infecțiilor, ar foarte bine de înțeles că ele există în toate spitalele din lume. Ceea ce face diferența în Romania ține de două aspecte. În primul rând, este vorba despre subraportarea lor. Ca dovadă, dacă noi raportăm o medie de 0,2%, media europeană este de 5,5-7%.

De ce? De comoditate, de frică, din reflexul minciunii moștenit de la comuniști.
În al doilea rând, microbii noștri sunt cu mult mai rezistenți. De ce? Pentru că noi de la prima tuse și primul strănut ne prăbușim în cutia cu antibiotic. Ca urmare, pe date statistice, consumul de antibiotice în România este dublu față de media UE și triplu față de țările Scandinave. De aceea, este și cu mult mai greu să combați infecțiile.

În plus, la noi nu se respectă regulile din principiu. Familia și prietenii bolnavilor năvălesc în spitale cu hainele de pe stradă, fără măști și halate, cu mucii până la brâu. Ce aduc cu marea lor dragoste cu tot? Microbi.

Personalul medical nu e nici el obișnuit să respecte regulile, inclusiv pe cele simle, legate de spălatul pe mâini și de echipament. Si nu o spun eu, ci medicii cu care am vorbit.

3. Isteria ultimelor săptămâni, uneori bine intenționată, alteori cu agenda bine definită, a aruncat o umilință nemeritată pe medicii români. Și ea sună așa: răniții rămași în țară au fost condamnați la moarte, cei trimisi afară au primit unica șansă la viață.

E fals. Trebuie stiut ca alegerea celor care au plecat a fost facută de medicii străini exclusiv. Ei au decis pe cine iau și pe cine lasă. Unii dintre pacientii pe care nu au vrut să-i ia, pe care i-au considerat practic morți, fără nici măcar o șansă, azi trăiesc salvați la București.

A făcut mari valuri cazul tânărului Hogea, decedat la Viena din cauza septicemiei. Vina a fost aruncată pe medicii de la Spitalul Universitar. Ceea ce nu spune nimeni este ca Hogea a intrat în Spitalul din Viena colonizat, dar neinfectat, austriecii i-au oprit antibioticele, după care infecția s-a declansat și a murit. O fi vina medicilor romani?

Una peste alta, cu o mortalitate de 23-24% suntem în media europeana a acestei teribile și oribile patologii a marilor arși. Performanța aceasta, raportată la un sistem sanitar subfinanțat și subdotat face din medicii români niște autentici eroi.

Publicitate