Ce-ți lipsește ție, dulce Românie…

Noi, românii, ne iubim foarte mult țara. Ne topim de dorul ei. Iubim munții, pădurile, râurile, Dunărea, câmpiile, Marea Neagră. Adică așa cum se vede ea de sus, din avion.

Mai iubim și mândrul popor român. Adică pe mama și tata, prietenii din copilărie, colegii de armată sau școlile pe unde am umblat. Iubim ceva mai puțin: șefii de la serviciu, pe administratorul blocului, funcționarii de la primărie, deputații sau senatorii. Nu îi urâm prea tare pentru că unii dintre noi le datorăm, totuși, emigrarea.

Iubim sportivii țării, cu care ne mândrim: naționala de fotbal, Lucian Bute, Simona Halep. Sigur, îi iubim mai ales când le iese un gol de la 40 de metri, un upercut, un passing shot. Atunci suntem mândri că suntem români! Când iau bătaie, îi înjurăm cu spor și ne spunem între noi “Ți-am zis eu, că nu e mare lucru de capul lor. Până acum, au avut noroc!”.

Ne iubim și Biserica strămoșească, cea care, se pare, ne-a ținut în viață de-a lungul istoriei. Ei, preoții noștri, l-au convins (gurile rele zic că l-ar fi mituit) pe numitul Dumnezeu, tipul care se ocupă cu repartizarea norocului pe planetă, să aleagă ca buric al Pământului -un fel de „head office” modern – arcul Carpaților. De aici, de la noi, se alimentează planeta întreagă cu har. Păcat că nu putem pune o taxă pe asta. S-ar fi rezolvat criza economică pe următoarele trei veșnicii.

Pe el, pe Dumnezeu însuși, nu îl prea iubim. La sărbători, îi spunem La mulți ani, facem câteva cruci, mergem la o slujbă. Nu ne prea place că se bagă unde nu îi fierbe oala. Când pretinde de la noi să fim corecți, să nu furăm, să nu ucidem, să nu mințim, să nu cheltuim banii pe prostii. Parcă ar fi FMI-ul! În plus, ne cere să ne iubim și dușmanii! Cum adică, să-i iubim noi pe unguri, pe ruși, pe turci sau Doamne ferește, pe băsiști? Pe ăia care nu au „suflet românesc”, cum ar zice poetul național și profeții săi recenți? Unii zic că acest Dumnezeu ar fi chiar român la origine. Alții spun că nu e român pur, nu s-ar trage direct din daci. E cu siguranță cu sânge amestecat. Și deși nu avem încă probe clare, îl bănuim că e mason.

O dată pe an, îl mai iubim și pe Eminescu

O dată pe an, îl mai iubim și pe Eminescu. Facem festivaluri. Recităm poezii. Cântăm în cor, ținem conferințe. Lăudându-l pe el. Dar ne lăudăm, așa puțin, și pe noi, că doar suntem din aceeesi esența cu dânsul, și în fond, noi l-am dat lumii pe Eminescu, și nu invers.

Ce ziceți? Suntem prea preocupați de Eminescul ăla din trecut, că nu îi vedem pe Emineștii de azi? No, o să ne ocupăm și de ei, desigur. Să stea la rând! Să moară mai întâi de foame, cum au făcut strămoșii lor, și le vom zidi și lor mormânt și vom organiza festivaluri și pentru ei. Deocamdată, să își vadă de treabă, să nu mai critice neamul și țara. S-o lase mai moale, că altfel o vor păți că ăia din trecut! La urma urmei, eroii nu se nasc, se fac! Și noi, românii, suntem specialiști în a fabrica eroi, ca să avem ce cinsti mai târziu.

Asta e țara noastră sfântă, ăsta e eroicul nostru popor. Ne lipsește ceva? N-are cum! Suntem deja perfecți: grădina Maicii Domnului, posesori ai esenței divine, îl avem pe domnul Eminescu… Ce spuneți? Vreți să insinuați că ”Ce-ți doresc eu ție” arată mai degrabă că ne-ar lipsi ceva? Matale trebuie să fii mason, trădător de țară, spion american. Pleacă dom’le de aici!

Gabriel Purcarus
Gabriel Purcarus
Gabriel Purcăruş - absolvent al Facultăţii de Fizică, Universitatea Bucureşti şi de Meteorologie, la UQAM. Pasionat de şah, marketing imobiliar şi medicină naturistă. Colaborator al ziarului Pagini Româneşti, oferă consultaţii pe teme imobiliare clienţilor români din Montréal. Puteţi să îl contactaţi, pentru întrebări, la [email protected]

Ultimele articole

Articole similare