Patru prosoape, în sud

Citește și

Florin Oncescu
Florin Oncescu (n. 1960), autor de proză scurtă şi inginer în industria de aviaţie, stabilit la Montréal în 1995. Volume publicate: "Dispoziţie depresivă" (Ramuri, Craiova, 1994), "La umbra unui enciclopedist" (Omniscop, Craiova, 1999), "Întoarcerea" (Ramuri, 2003), "Ilustrate din America" (Limes, Cluj, 2007) , "Jurnalul lui Sake" (Limes, 2017).

Patru prosoape” venise odată cu noi, în același avion cu plecarea de la Montréal. 35 de ani, talie medie, grăsuț, cu chelia garantată în câțiva ani. Profesia cea mai probabilă: inginer IT. Când l-am luat la ochi, eram deja pe plajă, cât mai aproape de apă, cum ne place nouă. Își instalase patul rabatabil de lemn și nu mai termina cu aranjatul prosoapelor. Prosoape mari, bleumarin, puse la dispoziția turiștilor în număr nelimitat.

Omul normal aducea cu el un prosop, Cristina venea cu două, iar acest individ avea nevoie de patru. Unul, de întins pe partea înclinată a patului. Al doilea, de întins pe sub picioare. Al treilea, de pus acolo unde se schimbă înclinarea, făcut sul. Al patrulea, de întins peste toate celelalte, centrat cu grijă pe sulul constituit de al treilea. S-a întins pe pat doar când a judecat că aranjamentul a atins perfecțiunea. Spre lauda lui, mai departe a deschis o carte.

- Publicitate -

A devenit popular la plecare, pe când eram îmbarcați în autobuzul care urma să ne ducă de la hotel la aeroport. Ghidul ne-a zis: „Asigurați-vă că nu ați uitat… number one!… pașaportul… number two!… consoarta ori consortul!” S-a uitat insistent la „Patru prosoape”, care ocupa singur bancheta de lângă ușă. „Eu n-am consoartă”, a spus omul nostru, cu aerul că face o glumă. Culmea e că s-a râs.

***

Japoneza care râde” era, probabil, vietnameză. Zic probabil pentru că tenul ei mai închis decât al unei japoneze putea fi un efect al expunerii prelungite la soare. Talie medie spre mică, 25-30 de ani, ocheade și zâmbete, întruna, în toate direcțiile.

- Publicitate -

Prima oară când am văzut-o era așezată la una din mesele rotunde, din lemn, fiecare cu două ori trei fotolii tot din lemn în jur, plantate pe marginea dinspre plajă a restaurantului italian. Noi ocupam masa de-alături. Fata avea cu ea un ghid de voiaj pentru Japonia în limba germană, plus o carte intens colorată, în japoneză. Citea în același timp din amândouă. Avea neașteptate accese de râs pe care, la început, le-am pus pe seama lecturii, iar mai târziu le-am legat de mișcările vacanțierilor și personalului animator. Practic, fata râdea când era privită.

Ulterior am remarcat că avea o prietenă de-aceeași vârstă și aceeași talie cu ea, dar cu trăsături arăbești, cu care vorbea în germană, motiv pentru care le-am presupus pe amândouă venite într-un grup de nemți.

***

Medicul și masata” au fascinat-o pe Cristina de la prima vedere. Eram pe plajă, la câțiva metri unii de alții. Un cuplu cam la 65 de ani, amândoi scunzi, el cu părul albit și cu fizic parcă de puber, slab și cu umerii rotunzi, ea puțin mai împlinită și cu un aer de femeie care n-a dus în viața ei gunoiul la tomberon.
Exista un punct de serviciu pe plajă, cu două paturi învelite în cearșafuri albe, sub un acoperiș din pânză, unde oricine putea comanda un masaj, la 50 de dolari ședința de 50 de minute. Domnul încheiase o înțelegere cu una dintre maseuze, pentru nevasta lui. Ședințe zilnice de masaj, timp de o săptămână, la 20 de dolari bucata, efectuate la patul de plajă al clientei. Cristina nu s-a sfiit să ceară detalii.

Se cunoșteau cu alte familii venite de la Montréal, i-am auzit vorbind când în engleză, când în franceză. Dar ei erau, în mod evident, altceva. Libanezi creștini ? El, medic generalist ori oculist, cu propriul lui cabinet, la Montréal ? Ea, nevasta și secretara lui ? Inventând aceste amănunte, ne-am completat unul pe altul râzând. Cunoaștem o astfel de familie de români, la Montréal. Ulterior, i-am auzit vorbind între ei în spaniolă, așa că am convenit că sunt sudamericani stabiliți în Quebec.

Când doamna își începea ședința de masaj, domnul pleca să alerge de-a lungul apei, încălțat cu adidași și echipat cu un dispozitiv electronic prins cu o curea de antebraț. Se întorcea trei sferturi de ceas mai târziu și asista la plecarea maseuzei. Doamna rămânea pe mai departe întinsă pe pat, în timp ce doctorul îi făcea un masaj metodic la tălpi. Cristina îi spiona din dosul ochelarilor de soare. Când se ajungea aici, își întorcea privirea spre ocean și șoptea tare, ca să aud și eu: „Norocoasă femeie!”

***

Turcul, nemțoaica și tinerii” erau o familie de nemți cu doi copii, fată și băiat, studenți. Părinți cam vârstnici pentru vârsta copiilor, dar nu chiar atât încât să le fie bunici. Mama era o nemțoaică cu aparență sărmană. Slabă, înaltă și lejer cocârjată, cu o privire scormonitoare, de animal încolțit. Tatăl părea turc, unul arătos. Tinerii nu erau frate și soră, ci prieteni. Timizi amândoi, dar tot mai schimbau câte-un sărut. Băiatul era spălăcit și urâțel, fata era drăguță, cu o abia perceptibilă nuanță exotică în formele corpului, în ovalul feței și în culoarea tenului. Ea era copilul lor.

Se purtau ca un trib cu contact aproape nul cu lumea exterioară. Foarte abili la ocupat locuri bune pentru toată ziua, lăsând în urmă, ca semn de recunoaștere, prosoape și sticle de apă pe jumătate pline. Studiindu-i, învățasem și noi, dar nu ne reușea la fel de bine.

Într-o seară, stăteam la coadă pentru o masă liberă, la restaurantul din marginea plajei, cel italian. Mai aveam în față trei grupuri mici. Au apărut ei. Au trecut pe lângă cei de la coadă și i-au prezentat plasatorului un bilet. Au fost conduși la o masă. Cristina și cei din fața noastră s-au răzvrătit. Au vorbit cu plasatorul, care le-a spus că familia avea un bilet semnat de managerul de la recepția hotelului. Un bilet de favoare, pentru o cină „specială”. Toată lumea știa că nu se pot face rezervări. Încercaseră toți, fără succes. Cristina și ceilalți răzvrătiți au început să caute mese libere pe cont propriu. Plasatorii au sărit să ne ajute, ca să stingă conflictul.

O oră mai târziu, un grup de ospătari a venit la masa familiei germano-turce cu un tort cu lumânări și a cântat „Happy birthday to you!”

***

Grupul de chinezi” era alcătuit din două fete și patru băieți, veniți de la Montréal odată cu noi. Aveau aer de hipsteri și pașapoarte chinezești, erau băieți și fete „de băieți” din China aflați la studii la Montréal. O fată era înaltă și anorexică, cu privire de somnanbulă, cu părul variat colorat și parcă jumulit, cu o erupție de coșuri pe față, cu ochelari uriași, pălărie cu boruri mici și blugi tăiați. Comparată cu prima, a doua părea cuminte în exces. Părul ei era banal de lung și negru.

Unul dintre băieți avea aparența comună a celor atinși de sindromul Down, era tăcut și atent la reacțiile celorlalți, care-l tratau ca pe-un frate mai mic. Al doilea avea fizic de sportiv înveterat, tenul deschis și, după trăsături, părea să aparțină unei minorități etnice din China. Al treilea avea tenul deosebit de închis și trăsături expresive, virile în exces. Purta pantaloni care se terminau deasupra gleznei și pantofi din piele roșie. În fine, al patrulea avea fața, părul și burta lui Mao Zedong. Orice spunea, era ascultat de ceilalți. Când vorbea, își învăluia interlocutorul într-o privire pe jumătate paternă, pe jumătate ironică.

A doua zi după venirea noastră și-a lor la hotel, fata cu privire de somnambulă s-a cuplat cu Mao Zedong, lăsându-ne pe noi să ne întrebăm care-i definiția băiatului frumos printre chinezi. În restul sejurului nostru comun, cealaltă fată și-a făcut programul de una singură. Uneori ocupa o masă la barul de la piscină, fără să-și salte ochii din iphone cu orele. Tipul cu față virilă și cu pantofi roșii, de asemenea, umbla singur mai tot timpul. Voinicul și fratele mai mic păreau abandonați. În marea lui bunătate, Mao Zedong îi accepta uneori ca escortă, pentru el și aleasa lui.

***

Bizarul cu pălărie de paie cu boruri largi” eram eu. Când mi-am cumpărat pălăria, am aplicat sfatul lui Frank, reprezentantului agenției de turism, un quebechez stabilit acolo. „Din nu se știe ce motiv, localnicii au convingerea că turiștii sunt putred de bogați. Orice ar dori un localnic să vă vândă, primul preț cerut de el va fi mult umflat. Dacă vă cere 50 de dolari pentru o pălărie, negociați, nu dați mai mult de 10 !” Mie vânzătorul de pe plajă mi-a cerut 30, dar tot 10 am dat.

Am crezut că am luat o pălărie de localnic, care mă va ajuta să mă pierd în peisaj. În săptămâna petrecută acolo am întâlnit foarte puțini care să poarte pălărie, încă și mai puțini care să poarte pălărie de paie și absolut nici unul cu pălărie de paie cu boruri largi. Puținii localnici care-și protejau capul de soarele dogoritor o făceau purtând șepci. Ajunsesem să fiu identificat pe baza acelei pălării. Un animator mi-a zis că am o pălărie de cowboy. Nici pomeneală de culoare locală, deci. În ziua plecării, după ultima plajă, am abandonat pălăria pe un fotoliu de lemn din marginea restaurantului italian.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Rusia susține că nu vrea să recreeze URSS

Rusia nu intenţionează să recreeze Uniunea Sovietică, aşa cum a sugerat marţi subsecretarul de stat al SUA pentru afaceri...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -