Ce nu se va schimba nici în 2016

La începutul anului trecut am scris în ziarul pe care-l aveţi dinainte un mic inventar al speranţelor mele (deşarte) pentru următoarele douăsprezece luni. Mi-am intitulat primul editorial al anului „Ce mi-aş dori să se schimbe în 2015”, referindu-mă printre altele la câteva neajunsuri exasperante ale societăţii de tip occidental.

Eu unul nu încetez a mă minuna, scriam la acea vreme, de întâmplări pe care nu le credeam posibile într-o ţară precum Canada: indiferenţă şi obrăznicie birocratică în mediul universitar, neglijenţă sau calitate îndoielnică în actul medical, lipsă de respect mascată de zâmbete false sau chiar lipsă crasă de umanitate.

Pe scurt, mă oprisem niţel asupra individualismului ridicat la rang de religie în provincia francofonă a Canadei şi-mi ilustram ideea cu gestul unui şofer al STM care n-a oprit autobuzul în staţia la care ar fi trebuit să oprească deşi a văzut foarte clar cum o femeie fugea disperată să se urce în respectivul mijloc de transport. Mai spuneam că nu era vorba despre un caz izolat şi că utilizatorii transportului în comun au mai raportat astfel de situaţii. Totuşi, mi-am încheiat articolul într-o notă optimistă, gândind că aşa se cuvine la început de an: trebuie să lăsăm deoparte ceea ce ne-a deranjat şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca asemenea lucruri să nu se mai repete. Fiecare dintre noi poate face puţin pentru binele societăţii în care trăieşte. Este valabil şi aici, şi în România şi pretutindeni.

Ei bine, fără să fiu cârcotaş, anul 2015 n-a ameliorat nici măcar una din nemulţumirile mele urbane, ba chiar le-a accentuat pe alocuri. Atitudinile în genul celei a şoferului STM parcă se înmulţesc, ca şi gropile în care montrealezii îşi rup maşinile, calitatea serviciilor scade în vreme ce preţul lor creşte, iar atitudinea pozitivă şi corectitudinea îmi par a nu mai face casă bună cu lumea în care trăim. Dar toate acestea sunt efecte şi tare mi-ar plăcea să vorbim puţin şi despre cauza lor.

Când am ajuns în Canada întâia oară, cu intenţia de a rămâne o perioadă mai lungă de timp, m-am gândit că mă voi plictisi teribil. Fusesem prevenit deja că aici este „locul unde nu se întâmplă nimic”. Nu mi-ar fi trecut prin minte că voi retrăi enervările din România.
După o vreme mi-am dat seama că, de fapt, eu aterizasem la Montréal, în provincia Québec (cu alură de „republică socialistă”), acolo unde deszăpezirea se face între orele şapte şi opt ale dimineţii, taman atunci când oamenii îşi duc copiii la şcoală sau se grăbesc să ajungă la serviciu. Tot atunci se ridică şi tomberoanele de gunoi din spatele blocurilor, maşinile utilitare blocând uşile garajelor, spre disperarea locatarilor rămaşi captivi.
Eu pun în legătură aceste aspecte aparent minore, dar sâcâitoare, ale vieţii cotidiene cu ceea ce se întâmplă prin Europa începutului de an: fărădelegi comise în Germania de unii imigranţi în noaptea de Revelion, şomaj în creştere, înrolarea multor tineri în mişcări extremiste, frici colective în societăţi până de curând prospere şi sigure. De unde vin toate acestea, începând cu degradarea vieţii de zi cu zi a omului occidental şi terminând cu pierderea cvasitotală a încrederii în liderii săi politici?

Nu cumva cauza tulburărilor prin care trece „lumea civilizată” este tocmai renunţarea la valorile (creştine) care au întemeiat-o: corectitudine, modestie şi respect? Oare nu putem citi viitorul în atitudinea copiilor care îşi aruncă ghiozdanele şi hainele peste picioarele părinţilor veniţi să-i ia acasă după orele de şcoală? Urletele lor descreierate şi crizele de isterie, prin care „îşi manifestă personalitatea”, nu ne spun nimic despre modul în care părinţii de azi – forţa de muncă activă, „corporatistă” – se raportează la semenii lor?

Gunoierul sindicalizat care şi-a câştigat „dreptul” de a începe programul odată cu ceilalţi „oameni ai muncii”, în dispreţ total faţă de nevoile comunităţii pe care o deserveşte şi, până la urmă, în dispreţ faţă de logica elementară, nu cumva ne arată (şi el) fundătura morală spre care ne îndreptăm? Mai e nevoie oare să amintim şi de funcţionarii municipali corupţi care, la adăpostul unor imunităţi acordate prin lege, menţin ruina drumurilor publice?

Sfânta „tragere de mânecă” în cazul unor derapaje şi abuzuri ale autorităţilor nu mai funcţionează de ceva vreme. Fiecare se descurcă pe cont propriu, ferindu-se doar de mâna lungă a statului care, prin coerciţie, adună bani la buget din amenzi şi sancţiuni pecuniare de tot felul. Cinstea, ca mod de viaţă, a dispărut.
În schimbul valorilor creştine ni se livrează o „etică” searbădă, „corectă politic”, dar pe care n-ar da nimeni doi bani fără forţa de constrângere a statului de tip „batalion disciplinar”. Probabil de aceea occidentalii de astăzi se simt vulnerabili în faţa unor imigranţi care, spre deosebire de ei, cred cu tărie în ceva (bun sau rău, nu ne este nouă dat a judeca). În trupul Occidentului mai pocneşte câte o venă, invadând cu sânge câte un ţesut şi prevestind o nouă hemoragie internă. Cam asta este imaginea plastică a crizelor sociale, atentatelor şi carnagiilor din Europa şi din mai îndepărtata Americă de Nord. Şi mi-e teamă că această imagine dezolantă nu se va schimba nici în 2016.

La nivel individual putem încerca, însă, un exerciţiu pe care ni-l propune Carl Gustav Jung în a sa lucrare „Memories, Dreams, Reflections”: viaţa începe să capete sens atunci când fiecare dintre noi se va strădui să înţeleagă faptul că este actor într-o piesă de teatru divină. Cariera, goana după bunuri şi micile răutăţi zilnice în care ne complacem nu fac decât să ne îndepărteze de înţelegerea sensului acestei vieţi.

Vă doresc un 2016 trăit cu înţelepciune.

George Radulescu
George Radulescu
George Rădulescu, senior editor la televiziu­nea Money.ro şi editorialist al ziarului Adevărul, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele "Un secol cu Neagu Djuvara" şi "În căutarea României pierdute". Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.

Ultimele articole

Articole similare