Presa, canalul colector al societăţii

V-aţi închipuit vreodată ziarele, radiourile, televiziunile şi, mai nou, internetul ca pe o uriaşă morgă sau ca pe un institut de medicină legală unde se autopsiază cadavre sociale, în diverse faze ale descompunerii, pentru a se identifica, după un timp, bolile morale de care suferă o comunitate?

Ei bine, fără a vă reproşa lipsa unei astfel de viziuni macabre, vă propun un exerciţiu de imaginaţie, pornind de la câteva repere ale literaturii universale.
Honoré de Balzac descrie minuţios în „Iluzii pierdute” starea societăţii franceze de secol XIX, inclusiv jocurile mărunte din presa vremii. Ca şi Dostoievski (în „Idiotul”), Gogol (în „Suflete moarte”) sau Thomas Mann (în „Muntele vrăjit”), titanul literaturii franceze creionează tipologiile umane care compun dintotdeauna lumea noastră pestriţă. Acestea nu se vor schimba niciodată, indiferent în ce colţ al lumii ne-am afla: prostul fudul va rămâne intransigent în prostia lui, interesatul nu va pregeta nicio clipă să se gudure în cine ştie ce colţ de salon monden, iar naivul va fi trezit la realitatea crudă pe care şi-a permis s-o ignore.

Dar ce legătură ar putea avea toate acestea cu „ştirile zilei”, aşa cum sunt ele astăzi livrate şi percepute de către publicul larg?

Literatura şi presa unei epoci sunt oglinzi ale societăţii, reflexii ale oamenilor care o compun. Oricine îşi poate da seama (dacă scoate niţel capul din Facebook) că în ultimii 10-15 ani vânzarea şi cumpărarea de informaţie se realizează după cu totul alte principii. Aparent, ziarele au pierdut războiul cu internetul, neînţelegând că rolul lor de informare s-a încheiat şi că au intrat în era analizei de specialitate. Activitatea de informare devine, încet şi sigur, monopolul internetului. Bineînţeles că fiecare persoană gestionează acest fapt (monopolizarea informării) după cum se pricepe: în funcţie de lecturile pe care le-a făcut sau pe care nu le-a făcut, de mediul social din care provine şi de înclinaţiile naturale.

Ceea ce puţină lume pare să conştientizeze este că jurnalismul tradiţional trebuie căutat astăzi într-un ocean de pseudo-jurnalism şi dezinformare. Căutarea aceasta este un drum iniţiatic şi ţine de fiecare dacă îl parcurge sau nu. Pe acest drum întâlneşti personaje asemenea celor din marile romane ale literaturii universale, de care trebuie să te fereşti, pe care te poţi bizui sau pe care trebuie să le îmbrânceşti în „Recycle Bin”.

Ca să-i luăm pe rând, veţi întâlni în noua lume a presei şi câte un Pavel Ivanovici Cicikov, protagonistul romanului „Suflete moarte” al lui Gogol. Cicikov, ca şi clonele sale din presă, are o apariţie oarecum incertă, aşa cum o descrie marele scriitor: nici frumos, nici urât, nici gras, nici slab, nici tânăr, nici bătrân. Limbajul său este unul neutru, al disimulării. Cicikov se fereşte să ofere prea multe amănunte despre intenţiile sale, rostind (şi scriind, în cazul nostru), numai generalităţi. Demersul personajului gogolian este acela de a cumpăra, pe hârtie, „suflete moarte”, adică numele acelor ţărani care au murit pe diverse moşii, cu scopul a-i vinde Statului ţarist. Măgăria era posibilă, la acea vreme, din cauză că scriptele cu iobagii vii erau foarte rar actualizate.

Romanul „Suflete moarte” este o critică a unei societății mulţumite de ea însăşi, care mimează „viaţa” şi care se mişcă într-un vid existenţial fatal.

Nu vi se pare că simbolistica lui Gogol este cât se poate de actuală, dacă ţinem seama de ce se întâmplă pe reţelele sociale, acolo unde noţiunea de informare corectă este batjocorită zi de zi?

Desigur, pe drumul dinspre Facebook spre jurnalism mai dai şi peste câte un prinţ Mîşkin („Idiotul” lui Dostoievski), de abia intrat în această lume autosuficientă. Deşi este sincer şi deschis, el este luat în râs de către „înalta societatea” sau, în cel mai bun caz, ignorat. Asemenea personajului dostoievskian, mulţi oameni curaţi în gândire, care ar merita să fie ascultaţi cu atenţie în spaţiul public, se pierd în bruiajul unei societăţi lipsite de raţiune şi dominate de instinct şi patimi.

Prototipurile umane nu se schimbă de la un secol la altul, însă odată cu avansul tehnologic se diminuează capacitatea de discernământ a publicului. Există şi astăzi informaţie de calitate, jurnalism adevărat şi literatură de substanţă, însă trebuie căutate dincolo de marketingul agresiv al produselor de presă frumos colorate şi goale de conţinut.

Cititorul de azi trebuie să reziste ispitei de tip „fast food” şi ştim cu toţii că nu este întotdeauna uşor. Dar merită. Pentru că numai aşa putem face atmosfera socială mai respirabilă

George Radulescu
George Radulescu
George Rădulescu, senior editor la televiziu­nea Money.ro şi editorialist al ziarului Adevărul, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele "Un secol cu Neagu Djuvara" şi "În căutarea României pierdute". Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.

Ultimele articole

Articole similare