Se vorbește din ce în ce mai mult despre problemele pe care le are UQAM. Puțină lume are curajul să spună că o bună parte din problemele universității se datorează mișcării sindicale din interior.
UQAM nu excelează în clasamentele cu cele mai bune universități din lume. În Shanghai University Ranking, Universite du Quebec (la care UQAM este afiliată) se clasează pe locurile 401-500. Spre comparație, Universite de Montreal este pe locurile 101-150 iar McGill University pe locul 64.
În clasamentul Times, UQAM este pe locul 401-500 (la fel ca și Concordia), Universite de Montreal pe locul 113 iar McGill pe locul 38.
Sigur, aceste clasamente au limitările lor dar ele spun ceva despre performanța educațională a acestor universități.Cred că este corect să spunem că UQAM nu este, în acest moment, în postura de a atrage cei mai buni studenți din Quebec și din lume.
Universitatea a anunțat un deficit de 12 milioane de dolari în 2016, dintre care jumătate datorat diminuării numărului de studenți înscriși. În afara de această problemă, École des sciences de la gestion se gândește să se separe de universitate și să devină independentă. Ironia sorții ca, într-o universitate infestată de fiorul separatist, să apară un curent de secesiune.
De ce nu se mai înscriu studenții la UQAM?
Pentru că UQAM a devenit cunoscută în ultimii ani mai mult prin mișcarea ei sindicală studențească decât prin rezultatele pe care, nu mă îndoiesc, că le are în unele domenii.
Din păcate pentru universitate, un grup de studenți marginal îi ține pe toți ceilalți ostateci. E vorba în special de studenții de la Științe Politice, mari greviști, dar și alte facultăți umaniste.
Ei sunt cei care îi împiedică pe ceilalți studenți să intre la cursuri, care ignoră decizii judecătorești făcând pe Che Guevarra la intrările în Universitate.
Studenții de la management nu sunt niște capitaliști fără inimă când se gândesc să plece din UQAM. Sunt doar niște oameni responsabili, cu picioarele pe pământ, spre deosebire de ceilalți care trăiesc cu capul în nori. Oamenii vor o carieră, o familie, nu au timp să termine un BAC în patru-cinci ani pe motiv că facultățile umaniste intră în grevă și închid campusul. În plus, ei reprezintă 35% din studenții UQAM. O separare a acestei școli de Universitate, în actuala situație financiară, ar însemna cel mai probabil falimentul UQAM.
Deși universitatea lor se află în criză, sindicatele studenților au decis că este o bună idee să facă o grevă chiar în ziua în care școala avea „portes ouvertes”. Ce altă asigurare mai bună poți oferi părinților și viitorilor studenți despre calitatea învățământului, decât o plimbare cu plancarde și cu goarna pe culoarele animate de cei care se gândesc să se înscrie.
Și bomboana de pe tort (să nu zicem colivă): ultimul raport al ombudsmanul de la UQAM arată că există profesori care amenință studenții că le vor scade nota dacă îndrăznesc să ceară detalii despre modul de evaluare al lucrărilor.
UQAM reprezintă un caz școală al sindicalismului rupt total de realitate (dacă nu cumva expresia asta este un pleonasm). Ocupați cu lupta de clasă, studenții au uitat că sunt acolo în primul rând să învețe. Dacă chiar e ceva de schimbat în societate, o pot face după ce termină studiile. Într-un fel, situația lor e ca într-un avion depresurizat: ai nevoie să-ți pui întâi ție masca, pentru a-i putea ajuta apoi pe ceilalți.
