Accesul la informaţie este astăzi incomparabil mai uşor decât în urmă cu, să zicem, zece ani. Cu ce rămân din asta mulţi dintre oamenii care trec pe lângă noi pe stradă? Cu mai nimic. Paradoxal, odată cu înlesnirea accesului la informaţie, numărul analfabeţilor şi al semidocţilor a explodat.

Se vede treaba că zăbovitul pe reţelele sociale alienează, adică înnebuneşte. Motoarele de căutare, Wikipedia, dicţionarele online sunt nimic în comparaţie cu aşa-zisele „forumuri de discuţii” sau cu te-miri-ce bloguri.

Sociologul Pierre Bourdieu a lăsat în urmă o idee excepţională: « violenţa simbolică ». Altfel spus, „nişte băieţi” (isteţi, nu-ncape vorbă) pun stăpânire pe dezbaterea publică şi încep să-mpartă „certificate de calitate” (şi de bună purtare) celor care le cântă-n strună. Ceilalţi, indiferent cât de bine pregătiţi ar fi, nu au acces în spaţiul lor de exprimare publică pentru că nu sunt „de-ai casei”.

Abstractizând un pic, lucrurile stau ca şi cu găştile din spatele blocurilor ceauşiste: nu treci pe acolo seara dacă nu vrei „să ţi-o iei” sau să plăteşti „taxă”. Violenţa simbolică este o formă de golănie (pseudo)intelectuală. Dar să vedem cui i se adresează.

În primul rând, traumatizaţilor. Adică acelora care se identifică cu o anumită idee programatică şi nobilă („să dăm de pământ cu comuniştii”, de pildă) pentru că sistemul politic le-a afectat cândva viaţa domestică. Această categorie, des întâlnită şi pe aşa-zisele „forumuri” online, poate fi lesne fanatizată. Internauţii cu acest profil nu pot avea şi nici nu au nevoie de interlocutori. Ei ştiu una şi bună: „cine strigă cel mai tare împotriva a ceea ce strig eu, îmi este lider”. Nu contează că respectivul sau respectivii sunt nişte impostori, ba chiar foşti comunişti cu acte în regulă, actuali corupţi până-n măduva oaselor sau găinari cu patalama.

CITEȘTE ȘI:  Aceste boli ale lumii moderne

Să ne înţelegem: nu-i nimic blamabil în a încerca să demontezi inepţiile comunistoide, care parcă se înmulţesc de la o vreme încoace, în special în mediile universitare americane. Totul este să o faci cu argumente istorice, economice şi politice de bun-simţ şi, nu în ultimul rând, să fii sincer în demersul tău. Adică să nu urmăreşti avantaje pe termen scurt, gudurându-te ideologic pe lângă aceia care deţin „monopolul” acestui tip de discurs.

Mă refer la puzderia de „analişti” care a năvălit în studiourile televiziunilor din România şi care nu fac decât să îngâne, neconvingător, teoriile unor oameni care gândesc sau care au putere de decizie. Apoi se laudă cu asta pe Facebook şi, eventual, pe propriul blog.

Situaţia este aceeaşi şi la polul opus al „dezbaterilor” online, adică în lumea (virtuală) a nostalgicilor după „vremurile de altădată”. Aparent surprinzător, există indivizi care, la adăpostul bunăstării occidentale în care trăiesc şi al jobului corporatist, (re)descoperă „binefacerile” totalitarismului de tip sovietic. Seara, după ce şi-au încheiat activităţile „mic-burgheze”, având dinainte un pahar cu vin, se apucă de scris comentarii agresiv-ridicole, bineînţeles, „dându-le anonime”.
Patologia unei societăţi bolnave este uşor de pus în evidenţă urmărind ce şi mai ales cum se dezbate în spaţiul public. Nouă, românilor de azi, se pare că ne lipseşte simţul măsurii. Trecem cu o viteză uimitoare de la „stimate domn…” la „ba pe-a mă-tii!”. Ba chiar, uneori, „stimate domn…” este un bun pretext pentru a ajunge la „ba pe-a mă-tii!”.

CITEȘTE ȘI:  Regele și secretara

Nu avem răbdare şi atunci încercăm să obţinem, cât mai repede cu putinţă, maximum de profit dintr-o situaţie dată. Când nu ne iese pasienţa, dăm cu bâta-n baltă, ca să nu amintim de datul cu „secreţiile nazale” în fasole.

Şi în diaspora se întâmplă cam acelaşi lucru, nu vi se pare? Poate că aici oamenii au învăţat să se prefacă mai bine, date fiind circumstanţele vieţii de zi cu zi. Se mimează ceva mai bine bunăvoinţa, dar în spatele ei sălăşluieşte un individualism feroce. Ne dăm cum cine ne poate procura un mic avantaj, fie el şi pe termen scurt. Nu mai avem valori şi, prin urmare, nici convingeri.

Sigur că „este foarte periculos să fii sincer, în condiţiile în care nu eşti prost” (George Bernard Shaw).  Totuşi, cred că merită să-ţi asumi riscul.