O dispută între două personalități din cultura română, în care primul afirmă despre celălalt că „mai mult citează decât citește” m-a făcut să îmi ridic întrebarea următoare: de ce citește lumea? Care este resortul magic ce ne trimite la librărie (sau pe Amazon), să luăm o carte și să citim?
Înainte de a ataca subiectul, fac o precizare necesară: lipsa de lectură nu este un păcat de neiertat. Voi, ne-cititorii, sunteți într-o companie selectă. Mulți dintre maeștrii și înțelepții vremurilor străvechi, de dinainte de invenția papirusului, a tiparului sau a internetului, oameni pe care astăzi îi cităm, sau care dau numele străzilor și piețelor, nu au citit nici ei mare lucru! Înțelepciunea nu se atinge, obligatoriu, pe calea cărții, poate fi foarte bine atinsă prin observație și meditație asupra naturii, plantelelor, animalelor, omului, războaielor etc. Așa se face că Socrates sau Platon, Isus sau Lao Tze au fentat istoria și au intrat în panteonul cultural fără să ingurgiteze tone de cărți și fără să aibă caietul liniat la 2 cm!
Totuși să nu credeți că ați scăpat așa ușor! Nu mai avem nici o scuză să nu citim, mai ales acum, în epoca exploziei informaționale. Acum putem învăța într-o viață cât în zece vieți trăite acum 30 de ani sau în 100 de vieți de acum 100 de ani. Avantajul lecturii este de a ne pune în contact cu minți și suflete care au examinat deja multe din problemele care ne preocupă și au găsit soluții, așa că nu suntem condamnați să repetăm toate experiențele prin care s-a trecut. Dar oare toată lumea citește din aceleași motive? Ia să vedem…
Cel ce sare în ochi mai întâi, este omul fără dileme, cel care știe deja care este de fapt adevărul, înainte de a fi citit un rând. Adevăr la care a ajuns nu prin meditație, ci prin supărare. Cineva l-a jenat, l-a pus odată într-o postură neplăcută, l-a dat la o parte și de atunci trăiește luptându-se cu acel dușman imaginar. „Cultura” a început să și-o formeze urând o situație, o persoană, și a preluat tot sistemul de valori al inamicului, dar cu semnul minus. S-a blindat de texte și citate prin care să îi demonstreze ăluilalt că greșește. A devenit pe nesimțite apostolul unei non-idei. Citește numai ce îi confirmă crezul sau. Dar măcar, spre deosebire de următorul personaj, el măcar este consecvent și e gata să moară cu non ideea să în brațe.
Următorul cititor de profesie este polemizatorul. Acesta nu are nici un set de valori proprii, dar găsește mereu cu mult talent unghiul potrivit din care să atace. Orice afirmi, el are deja negația potrivită. Dacă te aude astăzi că explici fizic de ce este cerul albastru, el îți trântește un citat dintr-o poezie, să îți arate cum știința ta ucide corola de minuni a lumii. Fii liniștit, mâine același personaj vă acuza poeții de ignoranța sau bigotism și le va explica el cum stau lucrurile „cu adevărat” în știință. Niciodată nu îi poți face pe plac, iar dacă, obosit să îți risipești energia în dezbateri futile, îi vei da la un moment dat dreptate, el va găsi un nou motiv de atac. Pentru că pentru el, viața există pentru a se certa. „Disputatio, ergo sum”. Citește ca să poată continuă jihadul ideologic cu toată lumea. Lectura este doar un arsenal.
Apoi avem fariseul modern – imaginea snobilimii perfecte, omul care citește pentru a-și arată superioritatea și a purta conversații de salon. La fel ca modelul său biblic, care se ruga la colțul străzii ca să fie văzut de oameni, fariseul de azi este cel ce citează la foc automat din sfinți și păcătoși, din politicieni și filozofi. Cu și fără context. Este narcisistul perfect, cel căruia însuși Dumnezeu îi e dator, a cărui rugăciune este un ordin de admirație adresat divinității. El, fariseul, participă la viața culturală a cetății ca să se arate lumii în toată splendoarea sa. E omul care reinventează epifania -nu zeii I se arată lui, ci el se arată zeilor. Lectura e pentru el este doar un prilej modern de trânti o labă peste bot proștilor. Că de pildă, vameșului ăsta de alături.
Obiect al disprețului, vameșul păcătos din pildă reprezintă cititorul cu neliniști și frământări, omul care caută eliberarea, care nu a atins nirvana, ba chiar se îndoiește de existența ei. Cel ce citește în căutare de răspunsuri. Care bâjbâie după o licărire de înțelegere în întunericul dens. A văzut undeva o frântură de adevăr, dar ar vrea un pic de certitudine. Pentru el, universul are multe taine. Citește, sperând să găsească, într-o carte veche, un suflet care a trecut că și el prin aceleași frământări, dar a găsit o cheie. Vameșul citește mai puțin, pentru că spre deosebire de ceilalți, care au deja adevărul, el se oprește des, observă, se întreabă, se îndoiește. Continuă să vină, în ciuda deznădejdii, la templul lecturii, unde plânge pentru iluminare, fără a îndrăzni să își ridice capul. Crede, în ciuda oricărei deznădejdi, că totuși nirvana există și va găsi și calea într-acolo.
În fine, mult mai rari, sunt acei binecuvântați care citesc pentru bucuria sufletului. Care sunt deja intrați în nirvana culturală și nu mai vor să iasă de acolo. Ei nu caută nimic anume, pentru că au deja totul. Sunt cei care în contact cu ideile nobile nu încetează să vibreze la energii înalte, permițându-și să își lase mintea și sufletul să rezoneze cu alte minți și suflete – din alte locuri, din alte veacuri, sau din alte spații culturale.
Desigur, cu toții putem trece prin fazele descrise mai sus. Lectura reprezintă doar o cale, nu destinația finală. O cale plină de piedici, în care orgoliul poate bara calea inspirației și poate face din lărgimea și înălțimea bibliotecii de acasă un idol de piatră, care ne poate împiedică sufletul și mintea să zburde libere spre căutarea de sens.
Cartea este doar degetul care indică spre luna strălucitoare de pe cer. Căci odată perceput misterul lunii, este preferabil să uităm de deget.
