Poveste de Paște

By: bulbocode909 - CC BY-NC-SA 2.0

Tipul avea cam 35 de ani. Se trăgea dintr-o familie modestă, de undeva de prin Europa sau America de Nord. Copil fiind, locuise cu părinții și frații săi într-un apartament cu 2 camere, unde dormeau cu toții pe jos. Plăteau chirie mare, nu aveau mereu apă caldă, iar copiii nu mâncau în fiecare lună portocale și prăjituri. Odată pe an, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, câte un vecin milostiv le mai dădea să împartă câte o ciocolată la cei patru frați.

Se mulțumise să meargă la o școală din cartier, împreună cu alți copii săraci, de toate rasele și toate religiile. Profesorii îl lăudau că e cuminte, nu se băga niciodată la bătăile din curtea școlii, avea note bune. Recicla sticle, borcane și conserve de Pepsi ca să își poată cumpăra cărți.

Când se făcuse mare, nu avusese bani să meargă la o universitate de prestigiu, așa că s-a apucat de muncă și a continuat să învețe cât a putut din cărți și din natură. Deși nu era derbedeu, prietenii lui erau indivizi de la marginea societății: tineri fugiți de acasă, alcoolici, drogați, fete de moravuri ușoare. Le asculta la toți povestea fără să îi judece, iar din puținii lui bani cumpăra mâncare săracilor și avea mereu o vorba bună pentru cei bolnavi.

- Publicitate -

Cetățenii onorabili din cartier, deși îl plăcuseră inițial, au început să îl evite, căci le era frică de gașca lui de indivizi dubioși, și se temeau că ar putea avea o influența proastă asupra odraslelor ce mergeau la școală în Mercedes.

Tot mai multă lume însă îl urma: majoritatea erau tineri, dar și părinți sau bunici. În contact cu el, oamenii se transformau: tinerii răzvrătiți se împăcau cu părinții și se întorceau acasă, bărbații nu își mai băteau nevestele, unii dintre bețivi deveniseră abstinenți. Unii reveneau la școală, alții se apucau să lucreze. Nu a trecut mult, și omul nostru a intrat în atenția televiziunii. În fiecare seară, lumea stătea cu gura căscata la emisiunile despre el.

Așa ceva nu putea scăpa politicienilor: socialiști, conservatori, liberali. Cum el nu avea birou, l-au găsit în parcul de la marginea orașului, cu gasca lui. „Noi vrem să schimbăm lumea. Vrem să luăm de la bogați și să dăm la săraci, vrem o societate morală și pedepse aspre, vrem să luptăm pentru progres”. Fiecare vorbea dupa interesul si doctrina lui. „O să fii deputat, primar, sau chiar ministru. Vino alături de noi”. Dar efortul lor a fost zadarnic. Le-a răspuns sec : „Dacă vreți să schimbați lumea, începeți cu voi insiva”. Alt nebun! – și-au zis ei și au plecat.

„Poate că este un tip spiritual”, și-au spus oamenii Domnului când au auzit de refuzul lui. Au incălecat pe Mercedesuri și au dat fugă să stea de vorba cu el.
„Cu sigurantă tu ești un trimis al Domnului. Dacă vii cu noi, vei putea să predici în biserici sau pe stadioane. Milioane de oameni vor auzi mesajul tau. Vei fi celebru, o să apari la Oprah, o să scrii cărti. O lume intreagă se va închina la picioarele tale”. Dar nici ei nu au avut succes. „Eu nu caut glorie, nici bani. Iar voi, daca aveți mașini așa scumpe, puteți salva lumea de la sărăcie si fără ajutorul meu”. „Cu tipul asta nu poți să o scoți la capăt!” s-au enervat ei și au plecat.

Se apropia Paștele, și odată cu el, urmă să fie inaugurată Marea Catedrală. Gloatele insă păreau mai mult interesate de amicul nostru decât de eveniment. De frică de vreo răscoală sau de un boicot masiv, clericii și politicienii s-au sfătuit cum să scape de tipul incomod.

Dar ce nu poate face presa din ziua de azi? Ca prin minune, la televizor au început să apară emisiuni despre viața lui dezordonată, despre invătăturile lui periculoase, despre tovarăsii lui dubioși. Ziarele conservatoare îl acuzau că se droghează, cele liberale că ar fi un bigot religios, socialiștii că ar avea conturi ascunse în Panama. Iar clericii predicau contra fanaticilor care vor să distrugă credința strămosească. Răspândiseră chiar zvonul că tipul ar intenționa să distrugă Marea Catedrală.

Campania de presă avea efect. Numărul urmașilor omului nostru scădea pe zi ce trece și chair prietenii săi intimi îl ocoleau. Foști bețivi și răzvrătiti, deveniseră acum oameni onorabili, cu joburi bune și case frumoase și nu voiau să riște să își piardă pozițiile în societate. Rămăsese singur. Cu trei zile înainte de ceremonie, televiziunile au anunțat că amicul nostru fusese găsit mort, căzut de la etajul 10. Raportul poliției sugerase că ar fi fost beat, iar cazul a fost clasat.

În ziua inaugurării, mii de oameni se adunaseră curioși să admire noul Templu. Televiziunea transmitea totul în direct. Porțile s-au deschis și lumea a intrat înăuntru, într-o liniște solemnă. Aveau de ce să fie mândrii: spații copleșitoare, picturi fabuloase pe pereți, statui aurite, marmură albă peste tot.
În liniștea aceea, un copil de vreo 10 ani a strigat: Uite! Acolo! Toți se uitara spre altar. Pe crucea imensă de lemn, zăcea trupul sculptat în piatră al Domnului, poleit cu aur și argint. Dar chipul Său semăna izbitor cu cel al tânărului căzut de pe schelă. Mulțimea s-a speriat, televiziunile au întrerupt imediat emisiunea. Slujba prevăzută a fost scurtată, iar oamenii au fost trimiși acasă.

Mai târziu, autoritățile au liniștit poporul, iar teologii au explicat că episodul din Catedrală nu înseamnă nimic, este o pură coincidența. Oamenii au continuat să slujească Cristosul din piatră, iar pe amicul nostru l-au dat uitării. Doar copilul ce avusese vedenia în Templu a continuat să amintească de el, dar nimeni nu l-a luat în serios .