Nu e simpatic. Pare un om rău. E arogant, chiar narcisist, islamofob, misogin, rasist (atribute copiate de pe eticheta “produsului”-așa cum este el “vandut” de presa democrată și republicană deopotrivă, plus de către ONG-uri și papa Francisc).
Cu toate astea, tipului nu îi pasă. Cu cât este atacat mai mult, crește în sondaje și câștigă stat după stat. Cu cât complotează mai vârtos contracandidații săi să îi blocheze accesul spre Casa Albă, inventând tot felul de alianțe, cu atât scorul lui crește. Iar săptămâna trecută, și-a pus adversarii la podea și așteaptă finala.
Donald Trump pregătește campania actuală de mai bine de 5 ani. Experiența de peste 40 de ani în afaceri i-a produs o avere de multe miliarde de dolari, așa că, spre deosebire de ceilalți candidați, Trump nu depinde de banii bancherilor, saudiților sau petroliștilor. Așa că își permite să cânte ca și Frank Sinatra: „I did it my way”. Cu o furie sinceră sau comandată, presa aservită nu contenește să îl atace, justificat sau nu. Iar Trump le râde tuturor în nas, știind bine că “bad advertising is free advertising”.
Afacerile i-au dezvoltat abilitățile strategice, iar experiența în media l-a ajutat nu doar să își creeze un brand, dar și să învețe să citească sufletul redneck-ului. Spre deosebire de contra-candidații săi, care iau lecții private la limba de lemn, Trump înțelege perfect ce-l doare pe fermierul american și are curajul să vorbească pe limba lui.
Trump știe că America este sătulă de rețeta după care a fost condusă în ultimii 20 de ani. Susținându-l pe Trump, americanul de rând sancționează incosistenta retoricii liberale când e vorba de drepturile omului (Obama merge în Kenya să o tragă de urechi pentru nerespectarea drepturilor LGBT, dar mănâncă din palma prinților din Arabia Saudita unde femeile au aceleași drepturi ca o mașină de spălat) sau politica de favorizarea emigrantului ilegal și obraznic. Americanul e indignat contra unei clase politice ce apără interesele nu se știe cui, care îi impune tot mai mult ce să creadă și cum să se comporte, îi amputează tradițiile și credințele, și îi tăie și ultimul refugiu, umorul, ca nu cumva să ofenseze una din tot mai multele categorii defavorizate și vede neputincios cum joburile bune zboară spre Asia și Mexic.
Americanii sunt nemulțumiți și de rolul ei tot mai decorativ pe plan mondial. Lupta contra terorismului pare din ce în ce mai multă o glumă proastă. În criza din Ucraina, reacția Statelor a fost comparabilă cu a unor țări din lumea a treia: „Ne exprimăm indignarea”. Iar în privința Europei, americanii cred că sunt chemați numai să salveze oalele sparte, cum a fost cazul în ultimele războaie mondiale.
Iar Trump a citit iar bine starea de spirit a populației, și arată pisica Europei: dacă noi nu suntem acolo, veți fi înghițiți de Rusia sau invadați de islamici. Iar dacă vreți ca noi să ne implicăm, atunci arătați-ne-o!
Logic, toate aceste nemulțumiri ar fi trebuit să fie speculate de conservatori. Dar la fel că în restul țărilor occidentale, partidele de dreapta stau cu spatele la zid, paralizate de frica de a fi acuzate de anti-progresism.Ele nu propun nici un proiect de viitor, ci se mulțumesc să se plângă de derapajele stângii. În acest context, ascensiunea lui Trump nu trebuie să ne mire. Nici nu mai contează dacă va câștiga în noiembrie sau nu. Prezența să în cursă poate marca începutul sfârșitului pentru „political corectness”.
