Nori negri de ură îl însoţesc şi acum pe Corneliu Vadim Tudor în drumul său spre cele veşnice, ca un trist epilog al unei vieţi nevrotice. Puţini găsesc vreun cuvânt bun de spus, în spaţiul public românesc, despre cel care în anul 2000 intra în turul doi al alegerilor prezidenţiale. Cine sunt aceia care au votat atunci „cu Vadim” şi de ce au făcut-o?
Dar cine sunt cei care, doi ani mai târziu, votau cu Jean Marie Le Pen („camarad de arme” al lui Corneliu Vadim Tudor), intrat şi el în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa?
În acei ani, tipografii nu mai pridideau să scoată din rotative ziarele şi revistele care anunţau vremuri sumbre pentru România, Franţa şi Europa, în general, „ameninţate” de gura hulpavă a extremismului (de dreapta, de stânga, nu prea le e clar nici acum). Iată însă că „democraţia a învins”, Ion Iliescu şi Jacques Chirac s-au ales preşedinţi, şi-au dus mandatele până la capăt şi au predat ştafeta altor personaje considerate „corecte politic”: Traian Băsescu, Nicolas Sarkozy, François Hollande şi Klaus Iohannis. Totuşi, jurnaliştii de la „Le Monde” presimt astăzi un nou „tsunami” în Hexagon: „Paisprezece ani mai târziu (n.a. după episodul Le Pen – Chirac), stânga constată că surpriza din 2002 devine fatalitatea din 2017. Osificată, ea se teme de un eșec cu atât mai umilitor cu cât acesta este anunțat și previzibil”. Carevasăzică, Jean Marie Le Pen revine în forţă, de data aceasta în varianta sa feminină, Marine Le Pen.
Se pare că „vulgul”, „prostimea”, „plebeii” n-au apreciat cum s-ar fi cuvenit preşedinţia celor enumeraţi mai sus. Ei văd că, până una, alta, coana Europă răsuflă spasmodic sub biciul unui alt tip de extremism, de tip islamic, şi că este lăsată „cu onoarea nereperată” taman de către copiii ei de suflet, crescuţi la sânul ajutoarelor sociale. Şomajul e în creştere, clasa politică e din ce în ce mai coruptă şi mai habarnamistă, sistemul de învăţământ şi cel cel de sănătate – din ce în ce mai şubrede.
Pe acest fond de tensiune generală, hop! şi America, cu al său Donald Trump. Unde mai pui că bătrânul Jean Marie Le Pen, a cărui fiică se pregăteşte să-i calce pe urme, scria, deunăzi, pe Twitter: „Dacă aş fi cetăţean american, aş vota pentru Donald Trump”.
Din această complicată poveste a extremismului şi a populismului occidental, alimentate zice-se de „alde” Vadim Tudor, Le Pen şi, mai nou, Trump, iese pe furiş o mare temă de reflecţie.
Oare cei care au votat sau care se pregătesc să voteze, în Europa şi în America deopotrivă, cu personaje politice „infrecventabile” de către „democraţii pur-sânge”, toţi aceşti alegători sunt „pleva societăţii”, inconştienţii de serviciu ai unei lumi care şi-a pierdut busola?
Fie că la un moment dat a fost vorba de Vadim Tudor sau de Jean Marie Le Pen, fie că acum se dezbate „problema” Donald Trump sau Marine Le Pen, aritmetica ultimelor decenii rămâne aceeaşi: degradare morală + sărăcirea clasei de mijloc = soluţie extremă. A nu se confunda extremismul imaginar cu soluţia extremă a maselor, la care vor recurge întotdeauna cei exasperaţi de injustiţie.
Atât bătrânii Vadim Tudor şi Jean Marie Le Pen, cât şi mai „proaspeţii” Donald Trump şi Marine Le Pen nu ar fi fost şi nu ar fi în stare să schimbe nimic pentru că puterea adevărată nu le-ar fi aparţinut şi nici nu le-ar putea aparţine vreodată.
Ei sunt doar nişte simptome ale unei boli contractate de către oamenii oneşti asupra cărora s-au răspândit viruşii „corectitudinii politice”. Ei nu au câştigat şi nu cred că vor câştiga nici de acum înainte, dar vor semnala întotdeauna nevoia unui antibiotic social.
