Brâncuși e al meu

Statul român a declanșat o campanie de strângere de fonduri pentru a putea păstra în România lucrarea Cumințenia pământului, realizată de Constantin Brâncuși. Suma care trebuie strânsă este de șase milioane de dolari din cele 11 milioane cerute de actuali proprietari. Puteți dona online la adresa www.brancusiealmeu.ro

Cuvintele din Noul Testament “niciun profet nu este bine primit în ţara lui” se potrivesc cum nu se poate mai bine lui Constantin Brâncuşi, genialul sculptor care a deschis noi drumuri în arta europeană din secolul trecut. Mu­rind, el a lăsat prin testament lucrările sale din atelier moştenire României, dar guvernul comunist al vremii (din anii ‘50) le-a refuzat cu dispreţ. Ele erau, aşa zicând, expresia unei arte burgheze şi formaliste!

S-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa (Gorj) din Oltenia, într-o familie de ţărani săraci. Nu l-ar fi aşteptat un alt destin decât cel umil al părin­ţilor şi fraţilor lui, dacă n-ar fi manifestat încă din copilărie, pe lângă un talent deosebit în sculptarea lemnului, şi o mare şi precoce independenţă. La 11 ani pără­sise deja satul natal şi lucra la Slatina, într-un atelier de boiangerie. Timp de alţi şapte ani, a muncit ca servitor într-o casă publică din Craiova. La vârsta de 18 ani este remarcat pentru una dintre primele sale lucrări, o vioară, de un industriaş care-l ajută să se înscrie la Şcoala de arte şi meserii din Craiova. O absolvă cu strălucire în 1898 şi îşi continuă studiile la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. Termină în 1902 şi această şcoală, echivalentul unei facultăţi de arte plastice, dobândind o solidă formaţie academică.

În 1904, îl găsim student în Germania, la München, dar după şase luni pleacă pe jos (şi, doar pe o scurtă porţiune, cu trenul) în Franţa, la Paris, unde îşi aprofundează studiile artistice la École de beaux arts (1905-1906) şi se împrieteneşte cu unii dintre cei mai importanţi artişti avangardişti ai vremii (Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Tristan Tzara).

În 1906, când Constantin Brâncuşi îşi întrerupe studiile din cauză că atinse­se limita de vârstă, Auguste Rodin, aflat în culmea gloriei, la 66 de ani, îl invită în atelierul său, ca să facă parte din echipa lui de tineri colaboratori, care efectuau diferite operaţii tehnice legate de finisa­rea statuilor realizate de el. După o lună însă, Brâncuşi se separă de Rodin, pe care-l admira profund, dar în vecinătatea căruia simţea că nu poate evolua în sensul dorit de el. Este momentul în care el pronunţă faimoasele cuvinte ”La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.

Brâncuşi este şi el debitor unor izvoare străvechi – cel al artei populare româneşti, mai întâi – şi unor influenţe venite din arta africană şi mediteraneană. Iar în ce priveşte realitatea, el are o concepţie care se apropie de filosofia platoniciană a lucrului în sine. Dar metabolizând toate aceste tradiţii şi influenţe, Constantin Brâncuşi este mai ales un inovator, unul dintre cei mai importanţi din arta secolului trecut. Mai tânăr cu 36 de ani decât Rodin, el face parte din ge­-neraţia avangardiştilor, preocupat de a găsi alte relaţii între opera de artă şi realitate decât cele consacrate prin atot­puternicul, până în vremea aceea, imperativ al mimesisului, al asemănării cu modelul. E drept că, la începuturile sale artistice, până prin 1905, el respectase acest mimesis – mărturie stă bronzul intitulat Ecorşeu, din 1902, în care expunea cu precizie minuţioasă deta­liile corpului omenesc, sau câteva busturi şi portrete tratate în stil tradiţio­nal.

Dar, în capitala Franţei şi în contact cu ideile avangardei, evoluţia lui se în­depărtează de cărările bătute de emulii lui Rodin. Prima lui operă majoră da­tează din 1907: Sărutul, în care importante nu sunt chipul şi trupul omenesc, ci îmbrăţişarea care transformă cele două trupuri într-unul singur. Este un subiect asupra căruia Brâncuşi va reveni de multe ori până în 1938, când va realiza marea lucrare Poarta Sărutului, de la Târgu-Jiu, componentă esenţială a complexului care mai cuprinde Coloana infinitului şi Masa tăcerii.

Prin Sărutul, Constantin Brâncuşi inaugurează o operă pusă sub semnul căutării stăruitoare a unei anumite perfecţiuni, care nu se referă la aparenţă, la forma exterioară.

“Eu nu sculptez o pasăre, ci zborul”, va spune el mai târziu, în raport cu un alt subiect predilect, Pa­să­rea măiastră. De aici, reluarea, uneori cu variaţii minime, a subiectelor în serii de lucrări – Rugăciunea, Muzele, Pasă­rea măiastră, Ovoidele, Coloana infini­tului – care constituie tot atâtea tentative ale sculptorului de a se apropia de ceea ce el numeşte esenţa lucrurilor.

N.R. O variantă mai amplă a acestui articol a apărut în Pagini Românești în martie, 2014.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare