Era prin 93-94 când un tip bogat mi-a propus într-o seară, la un restaurant, să facem un ziar împreună. Nu știam prea multe despre el, doar că era plin de bani. În discuții m-a întrebat ceva curios pentru mine, un tânăr și candid ziarist la acea vreme. Zice, în trecere, omul nostru dacă am dosarul curat. Îl întreb despre ce dosar vorbește. Dă din mână să încheie subiectul și spune: o să-ți spun mâine după ce te verific.
Mi se părea științifico-fantastic, ce și cum și unde putea el să mă verifice. A doua zi, la biroul lui din Dorobanți, reluăm discuția despre ziar și în trecere menționează că sunt curat. Și ca să-mi demonstreze că nu e un bluf îmi amintește despre niște vizite în Italia pe care le-am făcut și cine erau cei care m-au invitat.
Am rămas uimit să aflu că eu, un puști de 24 de ani, care nu știa nimic despre servicii secrete și nu mă credeam nici atât de important încât să-și bată capul cu mine cineva, eram fișat undeva.
Afacerea a picat pentru că între timp eu am aflat că omul de afaceri era un vechi securist, din eșalonul de elită, un tip foarte inteligent. Iar eu, probabil, prea curat pentru ce vroia el să facă.
M-a întrebat într-o zi dacă știu să citesc un ziar. Zâmbesc, ești nebun, cum adică să nu știu să citesc un ziar. Și-mi arată la ce referă. Ia câteva ziare și face legături uimitoare între articolele pe aceeași temă. După care îmi spune cine a făcut comanda pentru articole și unde vroiau să bată.
Vorbim de securitatea anilor 93-94 când credeam că cei care lucrau la servicii secrete erau niște cefe groase care băteau opozanții regimului. Mai pe scurt cineva din interior îmi spunea că manipularea din presă exista și în zorii libertății românilor. Și eu habar nu aveam.
Între timp nu mai am 24 de ani și nici candoarea unui tânăr ziarist. Și privesc altfel scandalul anului în derulare în România, dezinfectanții diluați vânduți de firma Hexi Pharma în toate spitalele din România. Încep și eu să știu să citesc ziarele în chip profesionist și-mi desfășurarea ostilităților.
Orice mare scandal pornește de la un fapt real. De obicei cineva, în jargon jurnalistic „dă pe cioc” o informație unui ziarist. E greu de intuit de ce sursa s-a apucat acum să dezvăluie și de fapt ce vrea. Întrebările de pus în astfel de cazuri sunt: dacă sursa este de capul ei, dacă este o răzbunare personală sau este împins să dea niște informații-niciodată toate. Și, mai mult, cum își alege mijlocul mass-media.
Sunt absolut convins că sursele lui Tolontan, autorul dezvăluirilor, sunt valabile și că Hexi Pharma a vândut apă de ploaie cu etichetă de dezinfectant spitalelor.
În chip ciudat însă, procurorii descind să ia probe de la firmă după vreo zece zile iar patronul Condrea este chemat la audieri, ca un fel de martor, foarte târziu. Ca și cum cineva a întârziat procedurile.
Între timp mulți doctori declară că știau demult de dezinfectanții diluați dar părea că este ordin pe unitate să cumpere de la Hexi Pharma.
O altă idee vehiculată este interesul unor importatori de a scoate din joc o firmă românească și să o înlocuiască. Adică o crâncenă bătălie de piață, o bătaie pe bani mulți.
În alte cercuri se vorbește despre interesul major de a compromite sistemul sanitar de stat iar totul să gliseze către cel privat – deja foarte dezvoltat în România.
Un scandal mult prea tehnic în care ni se îndeasă pe gât date chimice și concluzia sugerată că Hexi Pharma este Mengelele spitalelor românești și că din cauza acestei firme au murit cu zile zeci de mii de români.
Dar, în mod curios, patronul firmei nu este acuzat de nimic deocamdată. Iar dacă va fi, el trebuie urmat de sute de directori de spitale, de funcționari din minister, de angajați ai SRI, de membri ai fostelor guverne, de politicieni, de foști președinți care știau dar n-au făcut nimic.
Dacă știau totul despre mine în ’93, sigur serviciile știu totul despre dezinfectanți și Condrea în 2016.
E foarte complex cazul și e greu să te prinzi unde bate și care-i miza adevărată. Parcă aș avea nevoie de încă niște lecții de citire profesională a ziarelor.
