Trăim în plin scandal dezlănțuit de informațiile venite din toate părțile despre dopajul sportivilor ruși la Jocurile Olimpice de la la Soci, dopaj inițiat de propriul lor guvern. Cei mai celebri în toată istoria asta nu sunt însă sportivii care au fost felicitați medaliați, lăudați, recompensați, adulați, pentru performanțele lor ieșite din comun, ci organizatorii marii fraude. Și, la drept vorbind, este și normal să fie așa.

Sportivii care se dopează sunt în egală măsură trișori și victime. Firește că beneficiind nemeritat de victorii obținute prin utilizarea unor substanțe dopante ilicite ei intră în categoria puțin onorantă a impostorilor și a hoților. Celebritatea, premiile, contractele de publicitate, gloria etc. sunt tot atâtea bunuri furate altora mai merituoși dar care au concurat în mod cinstit. Totuși dopajul nu ilustrează doar logica unor ambiții sportive irealiste și inconștiente de limitele proprii.

Sportul de performanță a devenit o lume a spectacolului bazată pe o industrie și un marketing planetare. A calculat oare cineva cîte sute de milioane de indivizi depind de această industrie, în calitate de consumatori pasionați? Și a analizat oare cineva presiunea insidioasă dar teribilă, pe care o exercită în fiecare clipă acești consumatori asupra sportivilor de performanță ?

Multe dintre rădăcinile dopajului se află în această presiune copleșitoare. Noi, publicul, vrem mereu alte vedete, tot mai strălucitoare, nu admirăm frumusețea efortului, tehnica, abilitatea și nici chiar talentul unui sportiv decît dacă învinge. Putem avea o prețuire condescendentă pentru toate calitățile sportive ale învinsului, dar de admirat îl admirăm doar pe învingător. Chiar dacă este mediocru și chiar dacă a învins cu mijloace la limita regulamentului. Așa încât, înainte ca sportivul de performanță să fie obsedat de depășirea limitelor personale obsedați de aceste limite suntem noi. Și îi inculcăm obsesia aceasta prin cureaua de transmisie a proprietarilor de echipe, a antrenorilor, a opiniei publice, a decidenților instituționali.

Nu e vorba, totuși, de o vină întrutotul condamnabilă. Pur și simplu este vorba despre o evoluție firească oridecâteori intrăm într-un context competițional. Și un asemenea context există în toate domeniile vieții sociale, nu doar în sport. În 1997, medicul francez Patrick Laure a introdus sintagma comportament dopant prin care se caracterizează comportamentul unui om care folosește o substanță chimică, un medicament, o vitamină pentru a depăși un obstacol real sau imaginar ori pentru a realiza o anumită performanță dificilă. Studenții, înaintea examenelor, unii conferențiari în public, artiști, cântăreți, scriitori, politicieni etc, folosesc în mod curent asemenea substanțe. Nimeni nu-i condamnă pe Edgar Allan Poe sau pe Baudelaire pentru a fi abuzat de alcool și droguri atunci când și-au compus operele și nimeni nu dezavuează vedetele muzicii pop care, stimulate de droguri, explodează pe scenă de vitalitate și antren. Le admirăm triumful prin opera ori prin prestația lor artistică..

Comportamentul dopant este permis și în lumea sportului cît timp stimulentele folosite nu sunt interzise, și exemplul tipic este al Mariei Sharapova, folosind absolut legal meldonium pînă spe sfârșitul anului 2015 când acest medicament a fost interzis pentru sportivi. Istoria ei a intrat în contextul mai larg al dopajului din întreaga lume sportivă rusească. Și dăm acolo, dincolo de sportivii, jumătate impostori, jumătate victime, de adevărații vinovați. Ei sunt vedetele, ei sunt celebritățile momentului.

Grigori Rodchenkov, cel dintâi dintre ei, fostul director al laboratorului de antidopaj a produs un adevărat seism când a povestit pe larg în interviul acordat lui New York Times cum a manipulat, la ordin de sus, flacoanele cu probele compromițătoare ale unor cîștigători de medalii de aur. Povestea lui e verosimilă și indignarea pentru ce-a fost obligat să facă, perfect justificată, acum că locuiește în Statele Unite: „Oamenii erau pe cale să celebreze campionii olimpici în vreme ce noi lucram ca nebunii să înlocuim eșantioanele lor de urină”.

Dar același Grigori Rodchenkov, cu numai cîteva luni în urmă, în noiembrie 2015, cînd era încă în Rusia, cînd încă nu-și dăduse, tot la ordin de sus, demisia, cînd încă nu se temea pentru viața lui și nu fugise, ca să se simtă în siguranță, în Statele Unite, același Grigori Rodchenkov afirma ritos că Asociația Mondială de Antidopaj care ancheta asupra dopajului generalizat din sportul rusesc „se reducea la trei imbecili care n-au nici o idee despre felul cum funcționează laboratorul de antidopaj”.

Grigori Rodchenkov va fi desigur vizat și el de ancheta judiciară deschisă de cîteva zile de FBI contra responsabililor ruși pentru dopaj.Declarațiile făcute ziarului New York Times vor fi slujind adevărul însă pînă la ele, Rodchenkov a fost o piesă solidă și fiabilă a unui sistem de dopaj mafiot. Dar tot el va fi vizat de o anchetă similară deschisă în Rusia. Nu pentru ce-a făcut până la amintitele declarații, ci tocmai pentru ele.

Se va ajunge oare datorită lor până la virginalul Putin care și el are obsesia limitelor, care și el are un comportament dopant și care nici Ucraină n-a mîncat, nici Soci nu-i miroase?

Publicitate