Din acest număr, pianistul Teo Milea, finalist al concursului CBC Searchlight, ne va spune o poveste.
Undeva prin primavara anului 1994.
Mă uit la el, cu ochii mici și umeziți, și-ntreb … „De ce?”
„În două săptămâni ești în concurs”, îmi dă răspunsul scurt, tăios și fără drept la replică.
Din prisma lui greșisem. Aveam de pregătit un Bach, un Mozart, un Chopin și-un Bartok, nicidecum parafraze improvizate pe temele din acele piese.
Supărat atunci pe perechea palmelor spre viitor primite în dar de la tata, i-am replicat: „Într-o zi, când am să cresc, am să îmi cânt doar muzica mea și-am să trăiesc din ea!”
Nu știam în acel moment că ceea ce primisem de la el era doar un imbold de prețuire și o dorință de a merge pe un drum frumos și plin de realizări. Azi spun că nici tata nu știa la vremea aceea ce efect vor avea mustrările lui.
Și anii au trecut, cam 18 la număr, și-a venit seara când, cu părul alb, s-a așezat prin ultimele rânduri s-asculte ceea ce era de ascultat.
Tot recitalul i l-am dăruit și aveam ochi doar pentru el.
La final de recital, pe ultimele note din Ireversibil, două generații de ochi lăcrimau, una pe care nimeni nu o vedea și una pe scenă, pentru că palmele spre viitor n-au fost în zadar.
