Marele scriitor ceh de limba franceză Milan Kundera (n. 1929) care locuiește din 1975 în Franța povesteşte că, în adolescenţă, iubea mult un personaj feminin proustian din În căutarea timpului pierdut, Albertine, şi mai ales așa cum apărea ea în ultimul volum, Timpul regăsit.
Albertine era pentru el o imagine ideală a feminității, la fel ca Anna Karenina pentru Garabet Ibrăileanu, – evocat de Ionel Teodoreanu în Masa umbrelor. Dar s-a întîmplat ca tînărul Kundera să afle că modelul Albertinei era, de fapt, o figură masculină şi vraja a dispărut.
Fără să fie homofob, cititorul Kundera era ataşat de reprezentarea feminină a personajului: „Nimic de făcut. Degeaba o consider încă pe Albertine o femeie dintre cele de neuitat; de îndată ce mi s-a şoptit că modelul ei era un bărbat, această informaţie inutilă s-a instalat în mintea mea ca un virus trimis într-un ordinator. Un mascul s-a strecurat între mine şi Albertine, îi strică imaginea, îi sabotează feminitatea; o clipă o văd cu sîni frumoşi, apoi cu pieptul plat; şi uneori, pe pielea fină a chipului ei apare o mustaţă. Mi-au ucis-o pe Albertina mea. Şi mă gîndesc la cuvintele lui Flaubert: Artistul trebuie să facă poste–ritatea să creadă că el n-a existat.”
Este o decepție provocată de realitatea ascunsă în spatele personajului literar, net diferită, opusă imaginii din mintea cititorului.
Dar există și decepția provocată de situația inversă: personajul real este resimțit superior personajului fictiv. Protestele unor persoane care cred că au inspirat un autor și consideră că imaginea lor din operă le dezavantajează sunt un lucru comun în lumea literară. E posibil ca și modelul masculin al Albertinei, dacă va fi citit romanul lui Proust, să fi avut același sentiment de dezamăgire văzîndu-se descris sub chipul unei femei capricioase, fără mustață și cu pieptul bombat…
Într-un alt tip de context, relația imaginar-realitate poate avea trei termeni: modelul real, biografic, personajul fictiv creat de scriitor și imaginea acestuia reluată și, din nou, filtrată și nuanțată de un actor/actriță în interpretarea lui pe scenă sau în fața camerei de filmare.
Modelul personajului Lara din celebrul roman al lui Boris Pasternak (1892-1960), Doctor Jivago era Olga Ivinskaia, poetă și redactoare la o revistă literară, pe care scriitorul a întâlnit-o în 1946.
Olga Ivinskaia nu era nicidecum nemulțumită de personajul Lara, dar când a văzut celebrul film omonim cu Omar Sharif în rolul lui Yuri Jivago și Julie Christie în rolul Larei, a fost decepționată de interpreta feminină: „Eu sunt totuși mai bine decât ea.”
Se întâmplă și ca realitatea aparent unică și incontestabilă să ne apară brusc problematică. Dincolo de certitudinile noastre cu privire la un anumit personaj real, ies la iveală date noi care dezvăluie un cu totul alt personaj decât cel pe care-l presupuneam. Sunt foarte cunoscute cazurile unor personalități din perioada comunistă despre care, după moartea lor, s-a aflat că au fost colaboratori sârguincioși ai Securității.
Dar mai puțin cunoscute sunt faptele care umbresc imaginea unor foarte mari personalități, de anvergură mondială din lumea științei.
Poate că unul dintre cele mai semnificative este cazul lui Louis Pasteur (1822-1895) la care se referă și Gilles Hartoupian în cartea sa recentă, La petite histoire des grandes impostures scientifiques. „Pasteur este impostor prin plagiat. El a plagiat tot timpul de-a lungul carierei sale în mod sistematic, organizat ” a dezvăluit autorul în cadrul unei emisiuni TV în Franța. De asemenea: „el n-a inventat pasteurizarea, ceea ce nu l-a împiedicat să depună un brevet” și n-a fost nici descoperitorul celebrat în lumea întreagă al vaccinului contra turbării.
Gilles Harpoutian adaugă însă, în chip de circumstanțe atenuante, că Pasteur a contribuit totuși mult la progresul biologiei prin cercetarile pe care le-a stimulat datorită prestigiului său personal. Dar cercetători serioși precum Marie Nonclercq (doctor în farmacie) ori Gerald Gelson (profesor la Universitatea din Princeton) au arătat încă din anii ’90, că moștenirea științifică a lui Pasteur, care a falsificat în mod constant rezultatele experiențelor sale, este îndoielnică. Pasteur „avea geniul publicității și a ceea ce se numește în zilele noastre domeniul relațiilor publice” (Marie Nonclercq) așa încât a reușit să confiște în folosul său opera științifică a unor savanți contemporani mult mai clarvăzători.
Este printre alții, cazul lui Antoine Béchamp (1816-1908), profesor de chimie medicală și farmaceutică la Universitatea din Paris, primul care a înțeles și a scris despre cauza microbiană a bolilor infecțioase, cu aplicare la creșterea viermilor de mătase. Pasteur l-a criticat vehement în 1865, i-a denigrat ideile, pentru ca apoi, după trei ani, să le preia cu seninătate susținând că până la el nimeni nu s-a gândit la așa ceva. A dobândit astfel, fără s-o merite, aura de salvator al sericiculturii.
Există și alte exemple incriminatoare dar este posibil ca Louis Pasteur să-și fi dat seama că prestigiul lui are o bază șubredă. În 1886, el declara: „De acum înainte nu mai admit să mi se discute teoriile și metoda de lucru și nu voi îngădui să vină cineva și să-mi controleze experiențele”.
Trebuie să admitem că o asemenea țâfnă autoritară este decepționantă. Mai ales din partea unui om care, postum, în 2005, în timpul unei emisiuni TV, a fost ales ”cel mai mare francez al tuturor timpurilor” după generalul Charles de Gaulle.
