Tăcerea este biciul nevăzut al totalitarismului. Când oamenii evită să-şi exprime public punctul de vedere despre ceva ce se întâmplă în societate, preferând să îngâne „teza oficială”, ieşim din spaţiul democraţiei.
Asta s-a întâmplat în comunism, iar acest film horror pare să reînceapă astăzi, cu o nouă distribuţie corporatist-minoritară. Citeam zilele trecute transcrierea unui dialog între doi ziarişti români din „garda veche” – Mihnea Măruţă şi Cristian Tudor Popescu. Cel din urmă spunea, printre altele, că atunci când împingi democraţia la absurd, rezultă corectitudinea politică, în care minoritatea ajunge să aibă şanse „mai egale” decât majoritatea, iar puterea din stat ajunge să controleze majoritatea prin teroarea minorităţii.
Ştiu cazul mai vechi al unei instituţii unde „managerul” dorea cu orice preţ să inducă tuturor ideea că el conduce o „corporaţie”. Inclusiv angajaţilor, care se vedeau obligaţi, pentru a nu-şi pierde job-ul, să se comporte ca nişte funcţionari de birou din nuvelele lui Gogol.
„Managerul” impusese un program fix, cartele de acces în clădire (inclusiv la WC-uri), pauză de masă regulamentară la „unitatea de alimentaţie” a corporaţiei, Intranet unde se anunţau protocolar promovările şi demiterile de cadre. De asemenea, s-a dispus ca funcţiile deţinute de angajaţi să fie traduse în engleză. Aşa a devenit şoferul „driver” şi femeia de serviciu „cleaner”.
Departamentul de resurse umane, pardon!, de „Human Resources” a primit puteri cvasi-discreţionare, întocmind rapoarte şi „recomandări” pentru oricine mişca-n front, adică pentru oricine îndrăznea să pună în discuţie măsurile aberante luate de conducere. Sancţiunile mergeau de la „amenda” reţinută din salariul lunar până la obligarea nefericitului/nefericitei să-şi dea demisia. Desfacerea contractului de muncă se dispunea mai rar din cauza complicaţiilor de ordin legal, ca urmare a lipsei motivelor care să justifice o asemenea măsură.
În general, când „managerului” îi căşuna pe cineva, transmitea scurt la „Human Resources”: „Daţi-l afară!”. De fabricarea unor motive şi, eventual, de convingerea victimei să plece de bunăvoie, se ocupau ţuţării. Aceştia din urmă erau plătiţi regeşte chiar şi pentru ţări precum Canada şi nu făceau altceva decât să execute ordinele „managerului”. Povestea s-a terminat brusc pentru că „managerul” a fost prins la furat şi dat afară. Țuţării au mai rămas o vreme, profitând de tranziţie.
„Băi, noi am trăit aici un comunism întors pe dos!”, spunea un supravieţuitor al corporaţiei, exasperat de tot ce văzuse: minciună, ridicol, prefăcătorie, delaţiune, amantlâc, hoţie. La un moment dat, nimeni nu mai îndrăznea să-şi exprime părerea nici măcar despre mâncarea de la „unitatea de alimentaţie” a corporaţiei. Lumea prefera afirmaţiile vagi, de teamă că orice putea fi interpretat şi folosit împotriva ei.
Microclimatul comunistoid scosese la iveală exemplare din toate speciile de paraziţi crescuţi în cârca fricii: linguşitorul greţos, mincinosul strategic, mimoza sexuată, perversul precaut şi, peste toţi şi toate, prostul harnic.
Şi, totuşi, de ce tăcea „lumea corporatistă”? De frica creditului la bancă, a obligaţiilor familiale, a meschinei comodităţi de zi cu zi? Poate.
Dar mai degrabă tăcea de frica acelei noţiuni de „corect politic”, în accepţiunea ei leninistă, desemnând indivizii care aplicau cu fermitate şi sârg „linia partidului”. Ei îi puteau lua „lumii corporatiste” iluzia venitului sigur şi a apartenenţei la un grup.
Asta se întâmplă astăzi, pe o scară mai largă, în spaţiul democraţiilor occidentale. Minorităţile de toate soiurile dictează unei majorităţi terorizate de propria tăcere. Cum începe unul să vorbească i se dă „la cap” de către cei aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi el. Exact aşa cum se întâmpla, vorba lui Cristian Tudor Popescu, la cozile la brânză de dinainte de 1989, când vreunul ceda nervos şi înjura partidul: „Taci, bre, din gură! Ți s-a urât cu binele!?”.
