Brexit, ultimul semnal de alarmă

Se zice că lumea actuală nu are lideri pe măsura provocărilor actuale. Nu cred că e pe dos: provocările lumii actuale sunt, dimpotrivă, consecința unor lideri de talie pigmee a căror lipsă de anvergură și viziune o plătim în crize succesive, inclusiv cu acest Brexit care a lovit parcă de nicăieri pentru a duce încă nimeni nu știe unde.

Politicienii britanici au jucat mic un joc mare și grenada le-a explodat în mână. Eu nu îl acuz pe David Cameron pentru convocarea referendumului, până la urmă un act profund democratic, ci pentru lipsă de reacție în fața ofensivei propagandistice manipulatorii a populiștilor inclusiv din propriul partid.

Văd lideri europeni care se răstesc la britanici, fac demonstrații de forța fără să își pună în mod serios întrebarea unde este vina lor pentru valul de euroscepticism în creștere peste tot.

Este adevărat că pentru moment referendumul pare a avea un efect șoc inhibitoriu pentru mișcările centrifuge, fapt dovedit de alegerile din Spania, unde pro-europenii au ieșit intăriți, iar Podemos cu un scor sub așteptări, dar nu cred că trebuie mizat pe asta.

Deocamdată e foarte greu de anticipat ca va urma, e incă greu de spus dacă UK va ieși efectiv din UE. Nu aș exclude deloc, dar deloc o încercare a Londrei de a evita exit-ul. Vedem ca David Cameron refuză să activeze articolul 50 din Tratatul de la Lisabona și cel mai probabil până la toamna lucrurile vor ramâne la fel, în pofida presiunilor făcute de aripa dură în sensul unei evoluții rapide.

Dar cred că în acest moment se impun câteva concluzii de etapa.

În primul rând, vedem cum una dintre cele mai solide democrații europene este atacată de un virus cu potențial letal – populismul. Pentru că asta s-a întâmplat în UK, un asalt al populismului care a activat chestiuni primare: teama de străini, teama pentru ziua de mâine, orgoliul de mare putere, naționalismul. Asta pățește o democrație în condițiile unui lidership slab.

Apoi, mă tem că lumea care se uită cu mare mare atenție la efectele economice uită motivul esențial pentru care a fost creată UE: pacea pe un continent de unde în mai puțin de un sfert de secol au izbucnit două războaie mondiale.

Dacă UE se va face tandari, riscul unor noi confruntari armate mi se pare urias, in conditiile in care argumentul naționalist devine, iată, cel mai important.
Văd ca dl Junker e nervos și dă cu pumnul in masa. Aceeași masă pe care ar trebui ca demisia domniei sale să stea alături de a lui David Cameron. De când a preluat șefia CE, ce reforme a inițiat dl Junker? Ce a făcut pentru a scoate Bruxelles-ul din autismul care dă aripi valului eurosceptic? Nimic. Măcar acum, în ceasul al 12-lea, dl Junker și toata garnitura anchilozată de la Bruxelles ar trebui să înteleagă că UE fie se reformează, fie dispare, cu toate consecințele catastrofale care ar putea urma.

Si dacă tot vorbim de consecințe, nu ar trebui să uitam vreo clipă că toate mișcările anti-europene și anti-sistem au, dacă le cauți bine, conexiuni la Moscova și servesc interesele Rusiei. Lui Putin îi dăm argumente când hrănim cu argumente euroscepticismul.

Discuția dacă e nevoie de mai multă sau de mai puțină Europă mi se pare parțial falsă. Ar trebui să vedem că UE a fost lovită de crize succesive exact acolo unde este mai putina Europă, adică în politica privind migrația, în politicile fiscale care ar trebui să susțina moneda unică, în țara cu cel mai mic nivel de integrare.

Mi se pare clar că, dimpotrivă, e nevoie de mai multă Europă, eu aș avansa chiar spre ideea unui început de federalizare a care să dea UE mai multă coereță și mai multă solidaritate. Dar asta nu se poate cu forța, ci numai dacă instituțiile europene, construcția europeană insăși își recâștigă credibilitatea, popularitatea, își dovedesc în mod real necesitatea împingând euroscepticismul și naționalismul acolo unde le este locul, adică la periferia discursului public.
Iar asta nu este posibil fără reformă, transparentizare, debirocratizare, fără flexibilizarea politicilor și a discursului, fără o întoarcere reală, nu doar de formă, cu fața către cetățeanul european și problemele lui reale.

Foarte adevărat că nu e ușor să armonizezi 28 sau 27 de state cu interesele lor, cu temerile lor, cu orgoliile lor, dar dacă nu o faci, până la urmă Europa se va face țăndări exact în faliile provocate de aceste temeri, interese și orgolii.

Și nu în ultimul rând, mă uit cu tristețe la felul în care se raportează România la Brexit. Dureros de provincial. Singura noastră grijă este a românilor care lucrează în Marea Britanie, asemeni unei slujinicuțe care atunci când ia foc casa stapânilor are doar grija să nu îi ardă banii de simbrie.
Problema nu e că nu contam, problema e ca nici nu merităm să contăm. Cu privirea cat lungul nasului nici nu merităm altceva decât să fim ultimul vagon, România invizibila dupa cum inspirat spunea europarlamentarul Renate Weber.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare