A fi religios nu este o boală

Fără a o spune nimeni răspicat, pentru un creştin devine din ce în ce mai „inconfortabil”, în plan social, să-şi afirme religiozitatea. Nici pentru un musulman, un evreu sau un hindus lucrurile nu stau foarte diferit, însă „exotismul” tradiţiilor acestora (aşa cum apar ele în ochii „omului modern”, de tip occidental) le oferă anumite „circumstanţe atenuante”.

De la creştin se aşteaptă un soi de „discreţie”, în niciun caz o mărturisire a credinţei, pentru a fi „politically correct”. De altfel, dezbaterile asupra „Cartei de valori” promovate de PQ care, printre altele, ar fi interzis afişarea oricărui simbol religios în public, a stârnit reacţii vehemente mai degrabă din partea reprezentanţilor religioşi necreştini. Despre ce se întâmplă cu principiile morale care au fondat societatea occidentală – şi care stau la temelia bunăstării de astăzi – am vorbit cu doamna Adriana Bara, o româncă cu un prestigios doctorat în Teologie. Doamna Bara este profesoară la Universitatea Concordia şi directoarea Centrului Ecumenic Canadian, o instituţie care susţine şi promovează dialogul interconfesional şi interreligios.

La ce ne mai poate folosi religia în lumea de astăzi?

Adriana Bara: Ce-am fi noi fără religie? Nu poţi să trăieşti fără să te raportezi la divinitate. Un creştin se raportează la Iisus Hristos, Dumnezeu Întrupat, şi înţelege că a fost creat pentru a se uni cu Dumnezeu prin energiile necreate.

Din păcate, este o afirmaţie teologică la care puţini oameni mai sunt sensibili în „lumea modernă”. Ce a dus la această desacralizare?

Confortul material. Unii oameni au ajuns la concluzia că se pot descurca şi singuri, că nu au nevoie de Dumnezeu. Ei sunt „self-sufficient”, pot să aibă tot ce-şi doresc. Există „liberul arbitru”, iar Dumnezeu nu ne obligă să-L acceptăm în viaţa noastră. Problema este că ni se pare că putem avea orice în absenţa lui Dumnezeu.

Un cercetător francez, Nicolas Baumard (École Normale Supérieure de Paris), susţine că marile religii ale lumii (creştinismul, islamul, iudaismul, hinduismul şi budismul) vor dispărea treptat. Cauza ar fi atenuarea discrepanţelor dintre clasele sociale. Are fundament această teorie?

Eu nu cred că religiile o să dispară pentru că omul este făcut să aibă o dimensiune spirituală. Nu te poţi rupe definitiv de Creator. Nu cred că va exista o astfel de societate, dar dacă ea va fi totuşi, din punctul meu de vedere, tot Dumnezeu va îngădui acest lucru. Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu o recunosc public, au o legătură cu Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Avem acest chip în noi şi nu avem de unde ştii ce se întâmplă de fapt în sufletul fiecăruia. Există o tendinţă în cadrul noilor generaţii de a-şi afirma spiritualitatea, dar de a refuza orice formă instituţională. Aceşti oameni recunosc că, în sufletul lor, au legătură cu Creatorul, deşi nu vor să accepte o ierarhie religioasă sau să meargă la biserică, la templu sau la moschee.

63% din populaţia lumii se declară ca fiind religioasă. La cât estimaţi procentul celor care sunt cu adevărat contectaţi la viaţa unui cult?

Mie mi se pare că legătura dintre om şi Dumnezeu este ceva atât de minunat, intim şi delicat încât procentele nu au nicio relevanţă. Oamenii se declară ca aparţinând unui cult în virtutea legăturilor de sânge pe care le au. Predecesorii joacă un rol în acest sens. Bunicii, părinţii, familia sunt extrem de importanţi în această ecuaţie. Dar Dumnezeu lucrează cu fiecare dintre noi în parte. Nu cred că este de datoria noastră să-i tragem de mânecă pe alţii. Trebuie doar să le oferim altora exemplul propriei noastre vieţi bine alcătuite.

În pofida tradiţiilor familiale moral-religioase, lumea s-a schimbat dramatic, iar individualismul este la putere.

Să ştiţi că poţi fi individualist mergând la biserică, practicând cultul tău. Eu văd acest individualism ca pe o formă de izolare. Este o boală a secolului cauzată de device-urile care sunt la îndemâna noastră. Informaţia a ajuns să ne domine. În ceea ce priveşte practicarea preceptelor religioase, aceasta poate atenua problemele cu care ne confruntăm ca urmare a autoizolării şi a individualismului. Desigur, un rol foarte important revine liderilor religioşi. Sunt unele biserici cărora le pleacă credincioşii şi atunci liderii lor ar trebui să se întrebe „Oare ce nu facem de am ajuns în situaţia asta?

Nu cumva dăm un exemplu nepotrivit?”. Sigur, mai este vorba aici şi de efortul personal al fiecăruia. Nu putem arunca vina numai pe liderii religioşi. Este o vină împărţită, şi de o parte, şi de cealaltă. Slujitorii cultelor pot avea şi ei neputinţe, dar asta nu înseamnă că este o problemă cu religia în sine.

Daţi-ne câteva argumente în favoarea menţinerii religiei în şcoli. De ce n-ar putea copiii să studieze un simplu manual de „educaţie civică”?

Un manual de „educaţie civică” prezintă totul prin intermediul omului şi nimic prin intermediul lui Dumnezeu. Omul a mai făcut o dată această greşeală, întorcându-i spatele lui Dumnezeu – a se vedea capitolul „Facerea” din Biblie. Un manual de etică îl pune pe om în locul lui Dumnezeu şi aici, cred eu, este marea greşeală. Pe de o parte, religia ţine de identitatea, libertatea şi demnitatea omului. Cunoaşterea celuilalt este foarte importantă.

Centrul Ecumenic Canadian lucrează în această direcţie pentru că, prin cunoaşterea celuilalt, dispare frica şi apare iubirea ca rezultat al dialogului. De altfel, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, persistenţa asta în păcat, care domină vremurile actuale, se plăteşte la un moment dat. Auzim mereu despre tot felul de lucruri înfiorătoare care se petrec în lume şi care, eu una, cred că se întâmplă în lipsa unei educaţii religioase adecvate.

Alţi cercetători susţin că religia îi face pe copii mai severi, în vreme ce ateismul îi determină să fie altruişti. Aşa să fie oare?

Eu cred că este exact invers. Contează însă şi cum prezinţi religia. Ea nu este un sistem de legi şi de restricţii. Religia te îndreaptă spre iubirea aproapelui. La facultatea la care predau le-am vorbit studenţilor despre asceză, iar ei m-au întrebat de ce avem nevoie de aşa ceva. Adică de ce să ne privăm de plăceri? Le-am spus că asceza nu este o privare de ceva, ci o căutare a lui Dumnezeu, o unire a noastră cu El. Asceza este un drum la capătul căruia avem bucuria găsirii lui Dumnezeu. Aşa stau lucrurile şi cu predarea religiei în şcoli. Care este perspectiva pe care o transmitem prin aceasta? Ce vrem noi să transmitem prin predarea religiei în şcoli? Cred că există o frică faţă de cunoaştere, iar politicul o accentuează mergând până la încălcarea drepturilor omului. Gândiţi-vă numai la dezbaterea din jurul „Cartei de valori” a PQ. Acest proiect de lege a căzut şi asta demonstrează că oamenii înţeleg că religia este parte a identităţii noastre.

Fenomenul religios este confundat adesea cu intoleranţa, cu fundamentalismul, cu habotnicia…

Ce înseamnă să fii credincios? Este alegerea omului de a spune „Da!” unui mesaj transmis. A fi religios nu este o boală, aşa cum încearcă unii să sugereze. Pe Dumnezeu îl putem intui din cele create, văzând măreţia celor înconjurătoare, dar în esenţă nu-L putem cunoaşte decât dacă El ne vorbeşte. În creştinism, Dumnezeu ne-a vorbit prin Întruparea Sa. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, spune Hristos. Deci alegem să credem sau refuzăm acest mesaj. Credinţa este o alegere, care nu trebuie interzisă din cauza incapacităţii unora de a o înţelege.

A fi smerit nu înseamnă a fi prost”

Dumnezeu a fost boier, a stat la masă cu toată lumea, n-a refuzat pe nimeni, a fost respectuos, n-a judecat pe nimeni în funcţie de păcate lui sau de contul în bancă sau de meseria pe care o avea.

Radu Preda, profesor de teologie ortodoxă cu studii doctorale la Heidelberg, Paris şi Roma, vorbeşte pe înţelesul noilor generaţii despre ce înseamnă să fii cu adevărat religios. Într-un dialog pe care l-am purtat în 2011, teologul explică efectele spiritualităţii asupra vieţii de zi cu zi.

„Mistica nu este echivalentă cu irealismul. Un om religios, care-şi trăieşte viaţa în mod consecvent, potrivit convingerilor şi credinţei sale, este un om realist”, spune Radu Preda. El subliniază că, în creştinism, Dumnezeu Însuşi, renunţă la partea Lui dumnezeiască pentru a-şi asuma deplin umanitatea, cu moarte cu tot.

„Ca după aceea, prin Înviere, să redea umanităţii şansa cea de-a doua. Ori asta, în mic şi în cotidian, în banalul nostru cenuşiu, s-ar traduce tocmai prin exerciţii mărunte de a nu fi tot timpul în centrul atenţiei. De a nu fi noi, tot timpul, cei care vrem să câştigăm pariul vieţii.

A fi smerit nu înseamnă a fi prost”, adaugă Radu Preda, pledând pentru un dram de cumpătare într-o epocă a exceselor de tot felul.

George Radulescu
George Radulescu
George Rădulescu, senior editor la televiziu­nea Money.ro şi editorialist al ziarului Adevărul, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele "Un secol cu Neagu Djuvara" şi "În căutarea României pierdute". Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.

Ultimele articole

Articole similare