E la modă alergatul, dar eu sunt nefericit când n-am acces la o piscină, cum mi se întâmplă acum. Îi spun tânărului coleg care se declară „runner” că eu sunt un „swimmer”.
„Ar trebui să înoți cu nevastă-mea, îmi spune el. Unde stăm, avem piscină de 25 metri lungime, cu 5 culoare!” Par incredul. Unde stau eu, e o piscină în formă de rinichi în care se bălăcesc copiii. Își caută adresa pe Google și îmi arată piscina lor.
„Nevastă-mea face 3 workout-uri (antrenamente) pe săptămână, e cu adevărat bună! Tu știi să te dai peste cap, sub apă, la capătul culoarului ?”
„Nu chiar”, recunosc, rușinat.
„Nici mie nu-mi reușește, dar ea n-are nici o problemă! A fost în echipa de înot a highschool-ului, apoi a college-ului! Acum i-ar trebui să înoate cu cineva, pe culoare alăturate. De-aia zic, dacă ești amator, consideră-te invitat !”
Îi spun că mie îmi place mult înotul, dar acum, dacă vine cu aceste detalii tehnice, încep să mă îndoiesc că aș fi vreun „swimmer” și că prefer să nu fac workout-uri pe culoar paralel cu nevasta lui.
***
C.G. Bălan, “Escroc S.R.L.”, Humanitas, 2013
N-am mai citit o carte de lungimea asta (peste 500 de pagini) de la Ulisele lui Joyce, dar pe atunci aveam sub 30 de ani și nu mă consideram nici „runner”, nici „swimmer”, ci „reader”. Romanele lui Céline erau mai scurte. Cele lungi ale lui Dostoievski și Tolstoi erau accesibile în două ori trei volume de talie normală. Proust, de asemenea, se citea în multe astfel de volume. Pe când, de data asta, am simțit că-mi dau obștescul sfârșit de cititor, chiar dacă mi-a fost tot timpul clar că vina era integral a mea.
Mi-a plăcut pendularea romanului între două lumi și două vârste. Povestea copilăriei trăite la țară, în casa bunicilor, ori la Galați, în casa lui Nentucristi, are multă emoție. „Aici, la Galați, sunt mai multe fete decât la noi în sat, dar cel mai mult tot cu pietre mă joc” (p. 105).
Fir-ar să fie ! Nu-i așa mai tot timpul ? Povestea despre devenirea unui escroc internațional se adresează cu prioritate inteligenței cititorului. Anumite episoade din ea m-au dus cu gândul la un roman polițist de Donald Westlake, despre devalizarea unui cazinou din Las Vegas. Ca atmosferă, vorbesc, pentru că detaliile sunt altele.
Fiecare dintre cele două povești este, în genul ei, o prezență rară în proza românească recentă, dacă nu inedită. Amândouă sunt infuzate cu o bună doză de umor. Împreună, alcătuiesc un roman impozant, în care se întâmplă atâtea…
Deportarea bunicului în Siberia, interdicția de a-și tăia singur animalele din ogradă impusă țăranului, escrocheriile unor tineri români în Germania, Franța ori Italia, viața de liceean internist, o călătorie transatlantică în container… totul culminând cu o vizită la un schit, cu scrierea furibundă a unui roman și cu o anchetă condusă de polițiști cu abilități de critici literari!
Finalul e intens, tot episodul cu containerul e foarte puternic, în cadrul lui detașându-se fragmentul cu povestitul neîntrerupt. Mario e un personaj de neuitat. Finalul final, cu iluminarea lui Marcel, sau ce-o fi fost ea, urmare a remușcărilor legate de moartea lui Adi, are ton dostoievskian, cu-atât mai mult cu cât își vâră coada și-un călugăr.
Autorul locuiește la Ottawa. Mi-am început această cursă de cititor cu falsa idee că romanul lui este „literatură de diaspora”. Există prejudecăți pe seama acestui subgen literar, generate de numărul mare al scriitorilor de duzină care-l practică. Eu însumi sunt nefericit când cineva îmi bagă producția literară în această oală. Însă, din câte am constatat și-am spus aici, cartea lui nu intră în această categorie. Este un roman picaresc, rod al unui efort literar de anvergură.
***
Cu Larry am lucrat la Dallas, în urmă cu vreo 6 ani. La birou vorbeam rar unul cu altul, și numai în legătură cu munca. Ne-am întâlnit întâmplător în oraș, într-un week-end. Eu eram cu Cristina, Larry era cu Monika. Ne-am așezat la o terasă și, la o bere, am descoperit că aveam în palmares experiențe similare.
Larry: „Am terminat college-ul în 1985, la Seattle, și tot atunci am început să lucrez la Boeing.”
Eu: „Am terminat facultatea tot în 1985, la București, și-am început să lucrez într-o companie de aviație din România.”
Larry: „Aveam birourile în clădirea din Renton care-i acum muzeul Boeing. Un hangar mare, pe care nu-l vedeam bine de la un capăt la altul, din cauza fumului de țigară.”
Eu: „Și la noi se fuma în birouri, dar exista și opoziția. Două doamne desenatoare făceau scandal când unii ingineri fumau în exces.”
A venit apoi, cumva, vorba de părinți, și s-a înfiripat un dialog din care am tras concluzia că românii sunt mai poeți decât americanii. Mi-a spus că lui i-a murit tatăl pe când era student. I-am spus că și-al meu tot atunci dispăruse. L-am văzut cum a tresărit. Mi-a spus că și lui i-a dispărut prima nevastă. L-am întrebat ce avusese femeia.
Larry: „Nu știu, nu mi-a spus niciodată.”
Eu: „Desigur, n-a mai avut ocazia.”
Larry: „Ba da, că ne-am mai întâlnit, dar trecuseră zece ani, eram deja cu Monika.”
Adică prima lui soție fugise de-acasă. M-a întrebat: „Tu ce vești ai mai avut despre tatăl tău?”
