La nici 8 luni de când am realizat că și pământul țării mele adoptive este drept și pot să alerg în voie pe el, am fost invitat să concertez “Acasă” în locul de unde am plecat.
M-am bucurat să merg să-i văd pe-ai mei, în primul rand, (pentru că de cine îți este cel mai dor când ești departe? De mama și de tata), m-am bucurat de fiecare prieten pe care l-am întâlnit fie la unul din concerte, fie la o cafea sau seara la poveștile nocturne de la care plecam ultimul.
Fără doar și poate, cea mai adresată întrebare a fost: „cum e acolo?”
E-acasă!, le-am răspuns, foarte convins, pentru că asta simt.
La început aveam o oarecare teamă că poate nu îmi voi găsi inspirația, sau poate va dura prea mult până mă voi așeza să scriu. Am realizat în scurtă vreme ca temerea mea dispăruse, pentru că acolo unde sunt oameni, exista povești și trebuia doar să mă întâlnesc cu poveștile lor.
Sentimentul de plutire deasupra apei este fantastic pentru mine când traversez Atlanticul, pentru că timp de trei ore la dus și la întors am vreme sa sintetizez momentele cele mai frumoase dintr-o lume către cealaltă.
Îmi aduce aminte de toate poveștile pe care le-am ascultat și le pun cap la cap, iar când văd cum o poveste începută în Canada primește personaje noi din România sau viceversa, mă bucur ca un copil și abia aștept să ajung la pian pentru a pune pe partitură povestea celor două lumi.
De pe apă bate briza unei toamne pline de povești noi pe care abia aștept să vi le cânt!
