Când stai la orizontală şi citeşti o carte bună, imaginaţia te împinge să abordezi proiecte la care nici nu te-ai fi gândit în orele petrecute la birou. Poate de aceea nord-americanii îşi întind picioarele pe masa de lucru şi îşi lasă spătarul scaunului pe spate.
În urmă cu ceva ani, într-un moment de relaxare, mi s-a întâmplat şi mie să văd „the big picture”, tabloul unei vieţi trăite pe muchie de cuţit. Citeam o carte ce purta semnătura profesorului Neagu Djuvara, la vremea respectivă cunoscut mai mult în mediile academice şi politice.
M-am gândit că n-ar fi rău să-i propun profesorului o întâlnire şi să avem un dialog pe care să-l public în ziar. Vroiam să vorbim despre istoria recentă şi despre românii de altădată. L-am invitat în redacţie şi a acceptat bucuros. Ceea ce trebuia să fie o discuţie de aproximativ o oră s-a transformat într-o conferinţă de peste cinci ore, la care au început să vină, spontan, colegii care erau în preajmă. Articolul meu s-a bucurat de succes.
Au urmat şi alte întâlniri, şi alte dialoguri, până într-o zi în care am decis să-i cer acordul lui Neagu Djuvara pentru a scrie o carte despre povestea vieţii sale. Intenţionam să o scriu jurnalistic, într-un limbaj accesibil noilor generaţii, suprapunând „matriţa” unor evenimente istorice controversate pe destinul unui om special.
Aşa a apărut „Un secol cu Neagu Djuvara”, o carte concepută să răspundă nevoilor morale şi intelectuale manifestate în cadrul generaţiei mele, precum şi al celor imediat următoare. Prima dintre acestea rămâne, indiscutabil, nevoia de modele.
Profesorul Djuvara este un om relaxat, chiar şi la cei o sută de ani pe care i-a împlinit zilele trecute. Un adevărat aristocrat care are ceva interesant de spus, fie că vorbeşte despre istorie, religie sau drept, fie că prepară o cafea şi evocă un vechi amor adolescentin.Ştie să se facă tuturor toate, cum zice Apostolul Pavel.
Practic, Neagu Djuvara este unul dintre ultimii exponenţi ai elitei pierdute de România după bolşevizarea ţării. În locul lui şi al colegilor săi de generaţie, comunismul a înfipt „omul nou” – mârlan, mincinos, parşiv şi „descurcăreţ”. Îl vedeţi peste tot, în ţară şi în diaspora.
Reîntors acasă după 45 de ani de exil prin Europa occidentală şi Africa, profesorul Djuvara a găsit „alt popor”. De fapt, o populaţie incapabilă să realizeze ce i s-a întâmplat cu adevărat. „La suprafaţă au ieşit lepădăturile – toţi guşaţii şi tâmpiţii din sate au devenit primari sau mai ştiu eu ce… S-au schimbat elitele de jos şi până sus”, constata profesorul, la întoarcerea din pribegie.
Faptul că Neagu Djuvara ne mai vorbeşte astăzi este un miracol şi o dovadă că nimic nu este întâmplător pe lume. Visul lui, pe care mi l-a mărturisit cu cinci ani înainte de împlinirea centenarului, este de a-i vedea întorcându-se în ţară pe tinerii care au părăsit România. „Vezi că e valabil şi pentru dumneata! Mergi, învaţă şi vino înapoi. Neapărat să vii înapoi!”, mi-a spus la plecare.
România lui Neagu Djuvara este, cu siguranţă, România din sufletul acelor conaţionali de-ai noştri, de bună calitate, care au fost alungaţi din ţara lor de către copiii şi nepoţii „omului nou”.
„Om nou” care nu s-a stins odată cu prăbuşirea comunismului, ci care s-a metamorfozat în „capitalist de cumetrie” (vorba cuiva…), în politician şi, în general, în „băiat bun”, prieten cu toată lumea şi duşman ascuns al tuturor.
În orice caz, sfârşitul nu-i aici. România a progresat enorm în ultimul sfert de secol, cu toate hemoragiile pe care le-a suferit.
Profesorul Djuvara rămâne optimist în ceea ce ne priveşte, de la înălţimea celor o sută de ani pe care tocmai i-a împlinit.
O carte document la Librăria Românilor
Ediţia din luna august a prestigioasei reviste „Historia”, cu care „Pagini Româneşti” are un parteneriat media, este distribuită în România împreună cu lucrarea „Un secol cu Neagu Djuvara”, semnată de colegul nostru, jurnalistul George Rădulescu.
Scrisă într-un limbaj clar şi urmărind destinul unui om care a trecut nevătămat prin cele mai cumplite evenimente ale secolului XX, volumul s-a bucurat de mare succes în rândurile cititorilor români. De altfel, „Un secol cu Neagu Djuvara” a fost desemnată prin votul publicului, în 2011, la târgul de carte „Gaudeamus” din Timişoara, drept cea mai râvnită lucrare. „Întâlnirea pe care am avut-o cu Neagu Djuvara rămâne cea mai plăcută experienţă intelectuală din cariera mea publicistică. Cartea pe care am scris-o în urma acestei experienţe vorbeşte despre România pe care am avut-o cândva. Şi pe care n-o mai avem, dar pe care am putea-o recupera. Cu înţelepciune”, spune George Rădulescu.
Cartea „Un secol cu Neagu Djuvara” poate fi comandată pe site-ul www. paginiromanesti.ca.
Neagu M. Djuvara s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă.
Licenţiat la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu URSS. La Stockholm, funcţionează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Rămâne în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei.
În 1961 pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine.
În 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei, sub îndrumarea lui Raymond Aron. Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până în 1990, când se întoarce în ţară.
