Mlaștina românească

Nu îmi amintesc să fi existat vreun an electoral în care politica româneasca să fi fost la fel de haotică și neinteresantă ca în 2016. O lentă, dar certă involuție pare să-și fi atins un minim istoric la toate nivelurile politicii.

“Împăratul” de la Cotroceni e gol, un lucru care nu cred că mai poate fi ascuns după aproape doi ani de rateuri. Klaus Iohannis proiectează mai mult decât imaginea unui președinte distant și absent. Proiectează imaginea diletantului care nici măcar nu este preocupat să se profesionalizeze.

Sentimentul meu este că președintele și-a luat cinci ani concediu de la primărie și vrea să se bucure de ei pe deplin, cu pretenția clară să fie deranjat cât mai puțin.

Diletantismul președintelui a lăsat instituțiile fundamentale fără coordonare, ca părți ale corpului decuplate de la sistemul nervos central. Și această derută mi-a fost mărturisită din interiorul unor instituții ale statului care s-au trezit de la autoritatea lui Traian Băsescu la indiferența lui Klaus Iohannis.

Partidele nu sunt cu nimic mai breze.

PNL, lipsit de lumina care nu vine de la Cotroceni, bâjbâie într-o adâncă și polară beznă. Liberalii sunt în picaj și stau atârnati penibil de pulpana lui Dacian Ciolos de care se milogesc public să candideze pe listele lor. În discuții private îi tot dau termene să se decidă. Ulitmul a expirat, după știința mea, pe 15 august, dacă nu cumva i-or mai fi dat unul între timp. Doar, doar…

Partid fara lideri, PNL a reușit performanța uluitoare de a se topi fiind în opoziție după o victorie spectaculoasă la prezidențiale. Înțeleg că se străduiesc acum să-și găsească premier, după ce l-au îngropat pe Cătălin Predoiu. Ce nu am înțeles este ce îi face să creadă că vor ajunge în poziția de a propune premierul.
Visează la un guvern de uniune națională pe care să-l pună cu mâna, ca pe guvernul tehnocrat, un președinte care, la rândul său, visează la consensul istoric în anul centenarului unirii care să-l facă un al doilea Ferdinand.

PSD nu visează. Și de aceea PSD se îndreaptă la pas spre preluarea guvernării, singurul pericol venind din interior, de la Victor Ponta care, prin declarațiile lui sfidătoare, agită sistematic diaspora. Probabil că o face intenționat, în meciul cu Liviu Dragnea pentru controlul PSD, dar în absența lui nu văd ce obstacol ar sta în calea social-democraților.

PSD, adică partidul condus de un condamnat penal pentru fraudă electorală, cu jumătate din conducere în anchetă sau în stare de judecată. Despre el vorbim, el a câștigat localele, el a înfipt pentru prima dată steagul pe reduta București, fiind doar puțin abil, adică abținându-se de la a enerva, așa cum face Victor Ponta.

Când adversarii nu există, ajunge minima rezistență.

Nou intratul USR se profilează ca una dintre pachetele toxice livrate discret de la Moscova sub numele de partid antisistem. Adică fără ideologie, fără principii politice, iar dacă vreți să găsiți filiera rusească urmăriți-l pe dl. Matei Păun, șeful de campanie al lui Nicușor Dan la locale, proprietar de fond de investiții la Moscova, care își desafășoara afacerile pe axa Moscova – Minsk – Belgrad. Adevarat occidental!

Și mai relevant este că Liviu Mihaiu, cel pentru care Sorin Ovidiu Vîntu a dat și Bogdan Olteanu a încasat șpaga de un milion de euro, a fost unul dintre susținătorii din cercul zero al lui Nicușor Dan, ceea ce nu mai poate fi șters în pofida eforturilor disperate ale antisitemului de a se lepada graseiat de această forma de maximă malignitate a chiar sistemului.

Și în această mlaștină, Traian Băsescu e precum chiorul, rege în țara orbilor. Uzat, dar abil, derapat grav de la proiectul care l-a consacrat, dar cu știința comunicării, dl. Băsescu se menține la o cotă înaltă de credibilitate, extrem de periculoasă având în vedere că a devenit principala voce, alături de Călin Popescu Tăriceanu, împotriva justiției.

Probabil că își va împinge debilul partid în Parlament și va mai face în continuare jocuri importante din poziția de balama. Scena se împarte din nou intre Ponta si Băsescu, de parcă am trăi o eternă zi a cârtiței.

E ceva de ales în acest sumbru peisaj? E ceva de votat? E ceva dacă nu dătător de reală speranță, măcar nedeprimant?

Veți spune, poate, Dacian Ciolos. Nu din actuala poziție: nici călare, nici pe jos. Ca să devină o speranță reală, dl. Ciolos trebuie mai întâi să intre in jocul politic. Tehnocrația poate fi o soluție temporară de criză, dar dincolo de această limită devine toxică, pentru că este în afara jocului democratic firesc. Să își asume, așadar, răspunderea politica fără de care nu putem vorbi despre democrație care presupune vot și raspundere politică.

Cu un bilanț modest, dl. Ciolos are ca principal spre unic merit real faptul că nu este Victor Ponta. Mult la nivel de imagine, puțin, foarte puțin în mod real.

Ultimele articole

Articole similare