Altfel? Cum altfel? În bine sau în rău? Cu siguranţă, nu există un răspuns exact la aceste întrebări, dar ele trebuie să răsune în capul fiecărui român. Poate că, muncindu-ne mintea laolaltă, vom găsi o explicaţie pentru ce ni se-ntâmplă.
Mai întâi să ne raportăm la diaspora pentru că în ţară prostia şi delăsarea ating culmi nebănuite. Şi vă dau un singur exemplu: Tudy Ionescu, după numele de „scenă”, a ajuns unul dintre viceprimarii Capitalei. Cum cine-i Tudy? Fostul iubit al Oanei Zăvoranu care, zice presa de scandal, se masturba în faţa unei camere de luat vederi şi îi trimitea produsul (adică înregistrarea) fostei neveste a cântăreţului Pepe. Dacă nu ştiţi cine sunt Oana Zăvoranu şi Pepe, nu mai avem ce discuta. Înseamnă că aţi rupt de mult timp legăturile cu România şi tema acestui articol nu vă interesează.
Aşadar, câte ceva despre românii stabiliţi în străinătate. Mulţi dintre ei sunt OK luaţi individual, dar împreună sunt o catastrofă. Nu reuşesc să lege nimic. Cei care, totuşi, încep vreun proiect cu alţi conaţionali de-ai lor, sfârşesc prin a se certa şi a-şi arunca vorbe grele. Oricum, şi unii, şi ceilalţi sunt vorbiţi pe la colţuri, judecaţi şi „preveniţi prieteneşte”, de la începutul şi până la sfârşitul aventurii lor comunitare. Apoi li se aruncă în faţă un „Păi nu ţi-am spus eu!?”.
Uneori nu merge treaba nici când îi dai un ajutor dezinteresat cuiva. Te trezeşti că „puteai face mai mult”, „c-ai urmărit interese ascunse”, „c-ai vrut să-l jigneşti”. Pe scurt, „eşti naşpa”. Se întâmplă peste tot unde se strâng români, iar cine nu recunoaşte fie se simte cu musca pe căciulă, fie bate câmpii ca un comis-voiajor.
Eu unul pun toate astea pe seama faptului că nu suntem încă aşezaţi în străinătate, că n-am scăpat de grija zilei de mâine ca să avem ochi şi pentru cel de lângă noi şi că, hai s-o spunem pe şleau!, uneori nici caracterul nu ne dă afară din casă. Motiv pentru care numeroşi imigranţi români de bună calitate se ţin departe de orice acţiune comunitară. Nu vor să ştie de nimeni şi nici să fie ştiuţi. N-au plecat la mii de kilometri depărtare de casă pentru a o lua de la capăt cu mâncătoria şi cu alte mici mizerii. Educarea unui individ durează zeci de ani, darămite educarea unei colectivităţi.
Acum, rămâne de văzut dacă vom supravieţui identitar în străinătate câteva zeci de ani.
Copiii români, născuţi sau crescuţi de mici în alte ţări, nu mai vorbesc deloc sau îşi vorbesc stricat limba maternă. În cel mai bun caz, vorbesc româneşte, dar nu ştiu să scrie. „La ce-o să le mai trebuiască!?”, zic, cu mândrie, părinţii lor. Bunicii oftează, dar nu se bagă. Prin urmare, Dumnezeu cu mila!
Asta cu atât mai mult cu cât reprezentanţele noastre diplomatice dorm în izmene: două expoziţii, o gustărică, o alocuţine prost făcută şi gata raportul de activitate. Luaţi-vă consilieri credibili şi pricepuţi, domnilor! Supravieţuirea identitară este pe cont propriu.
Şi a sosit timpul să revenim în România. Măcar cu gândul. Vrem, nu vrem, suntem prinşi într-o zonăgeopolitică schimbătoare ca vremea de afară. Ungaria lui Viktor Orban şuşoteşte pe din dos cu Rusia lui Putin, aruncându-ne ocheade, Bulgaria joacă şi ea la două capete, iar Ucraina nu ne-nghite ştiind că are-n componenţa ei teritorii româneşti pe care nu le merită.
Toate astea în timp ce şeful statului stă ca o glugă de coceni, iar aşa-zisa clasă politică banalizează noţiunea de ridicol.
Trăim în lumea noastră prost alcătuită, deşi lucrurile se mişcă periculos pe lângă noi.Şubrezirea Uniunii Europene prin ieşirea Marii Britanii dă aripi neprietenilor României care şi aşa se uitau cu dispreţ la noi, văzând că nu avem mai nimic – nici industrie, nici armament, nici educaţie, nici sistem de sănătate publică.
Şi atunci te mai poţi supăra pe părinţii care se întreabă „La ce-o să le mai trebuiască limba română copiilor noştri!?”?
Lumea în care vom trăi cu toţii va fi alta după Brexit. Pentru a înţelege, vă recomand cu drag o carte: „Every Nation for Itself: Winners and Losers in a G-Zero World”, autor Ian Bremmer.
