Instinctul jurnalistic îmi spune că, printre scandaluri în care sunt implicaţi demnitari cu alură porcină şi mici cutremure de pământ care cresc audienţa televiziunilor tabloide din România, acolo se petrec lucruri mult mai interesante.

Nu ştiu câţi români stabiliţi în străinătate îşi mai păstrează obiceiul de a urmări dezbaterile din ţară pe diverse teme de actualitate. Bruiajul mediatic este mare în România zilelor noastre, iar viaţa de zi cu zi le deturnează atenţia,celor aşezaţi în societăţi străine,de la ce se întâmplă, semnificativ, acasă.

Totuşi, cred că două ştiri venite la început de toamnă merită puse pe „masa” diasporei. Ambele îi au ca protagonişti pe reprezentanţii diplomatici ai Statelor Unite ale Americii la Chişinău şi la Bucureşti.

Mai întâi ambasadorul american în Republica Moldova, James Pettit, a declarat postului public de televiziune, cu prilejul Zilei Independenţei, că statul de peste Prut „nu este România” şi că „îşi are propria istorie”, unirea cu ţara din care a fost desprins nefiind „o alegere care va face lucrurile mai bune”.

Stupefacţie atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, dezbateri publice, luări oficiale de poziţie din partea autorităţilor române (a Senatului). Ce-i drept, acestea din urmă au fost palide şi rapid acoperite de alte declaraţii, în aceeaşi notă, ale unui cunoscut intelectual român.

Nici mai mult, nici mai puţin, istoricul Lucian Boia i-a dat dreptate ambasadorului Pettit, apreciind că „omul a spus foarte corect: (Moldova) are o istorie specifică, pentru că până la 1812 (n.a. prima anexare a Basarabiei de către Rusia) e aceeaşi istorie, nu cu a României, ci cu a Moldovei”.

Am citit de mai multe ori alegaţiile profesorului Boia, în primă instanţă nevenindu-mi a crede că un istoric apreciat de publicul românesc, datorită acurateţei sale intelectuale şi a scriiturii de calitate, poate susţine teza „moldoveniştilor” rusofili. Este oare cu putinţă ca lumina reflectoarelor să încingă într-atât imaginaţia unui om învăţat?
Îmi place să cred că Lucian Boia nu caută cu orice preţ „breaking news”-ul, „ştirea-şoc” care se dovedeşte, mai mereu, un fonfleu de presă, o gogomănie. Nu cu mulţi ani în urmă, istoricii care ţineau la prestigiul dobândit în profesia lor nu ar fi îndrăznit să zădărască ridicolul, susţinând că, până la 1859 (anul Unirii Principatelor Moldovei şi Țării Româneşti), teritoriile locuite de români ar fi avut destine şi „provocări” diferite. Limba vorbită, tradiţiile comune şi credinţa mărturisită au fost aceleaşi şi înainte, şi după 1859(sau 1918), fie că vorbim de Oltenia, Banat şi Ardeal, fie că ne referim la Muntenia şi Moldova, cu Basarabia cu tot.

CITEȘTE ȘI:  Traian Băsescu cere înființarea unui minister al reîntregirii țării

Aceleaşi au fost întotdeauna şi năzuinţele de „politică externă” ale românilor, indiferent cum şi-au spusdupă regiunea de provenienţă – moldoveni, olteni, maramureşeni, bănăţeni.

A vorbi despre „naţiunea” sau „limba” moldovenească este la fel de caraghios ca şi când am vorbi despre „naţiunea” şi „limba” oltenească. Argumentele sunt nenumărate, însă aici nu este locul potrivit pentru a le trece în revistă. Şi găsesc nepotrivit, ba chiar absurd, să-i reamintim unui intelectual de talia profesorului Boia aspecte pe care le învaţă copiii în gimnaziu.

Separarea anumitor fapte istorice de miturilor fondatoare ale naţiunilor, idee asupra căreia Lucian Boia a insistat, este una, iar fluturarea unor teze ridicole, atât de dragi neprietenilor României, este cu totul altceva. Mă îndoiesc că profesorul Boia nu şi-a dat seama că, atunci când ai notorietate şi lumea e atentă la ce spui, ai şi o responsabilitate morală. Nu poţi să filosofezi zglobiu în faţa lui „nea Gică”, aşa cum o faci cu academicianul Icsulescu pentru că nu ştii ce va înţelege „nea Gică”. Trebuie să-ţi alegi cu grijă auditoriul, dar şi contextul în care „ieşi în piaţă”. Să nu vă imaginaţi că „declaraţia de sprijin”a profesorului Boia pentru ambasadorul Pettit n-a fost consemnată şi nu va fi folosită, la un anumit moment, de către acei neprieteni ai României de care am amintit.

A doua ştire a începutului de toamnă ne-a furnizat-o ambasadorul SUA la Bucureşti, Hans Klemm, care a găsit de cuviinţă să se fotografieze cu „steagul secuiesc”, alături de primarul din Sf. Gheorghe, Antal Arpad. Este vorba despre „stindardul” luptei pentru autonomie teritorială a aşa-zisului „Ținut secuiesc”, temă reîncălzită periodic, la comanda unor grupuri mângâiate de privirile galeşe ale lui Viktor Orban şi Vladimir Putin. Ştirea, venită la foarte puţin timp după declaraţia de dragoste adresată statului moldovenesc de către ambasadorul James Pettit, i-a luat prin surprindere până şi pe cei dispuşi să cauţioneze orice gest nepotrivit al americanilor.

CITEȘTE ȘI:  Traian Băsescu cere înființarea unui minister al reîntregirii țării

Domnului Hans Klemm i s-au explicat sensibilităţile provocate de anacronicul „discurs autonomist” al unor lideri maghiari, precum şi nefericitul context geopolitic în care ne aflăm. Aşa cum nu poate fi decât bizar să te vezi nevoit să-i indici unui istoric de anvergură fapteverificabile printr-o cercetare minimală, la fel de ciudat a fost să vezi o armată de analişti cum îi explică unui diplomat de carieră chestiuni ce ţin de „ABC”-ul diplomaţiei.
Desigur, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Ferindu-ne de la bun început de „teoria conspiraţiei”, o asemenea desfăşurare de fapte n-are cum să nu ne trezească suspiciuni: doi ambasadori ai unei superputeri, cu care întreţii de ani buni relaţii privilegiate, „gafează” unul după altul, la interval de două săptămâni, atingând răni vechi ale „aliatului strategic”.

Dar o discuţie obiectivă şi rece pe o astfel de temă nu pare posibilă în societatea românească de astăzi. Se confruntă, de o parte, „naţionaliştii absoluţi” care văd în jurul lor numai conspiraţii menite să ne ia până şi orătăniile din bătătură şi, de cealaltă parte, „experţi” aroganţi care ar fi în stare să minimalizeze chiar şi implicaţiile dispariţiei statului român.

Agenţii de influenţă, de a căror prezenţă publică n-are rost să ne îndoim, aproape că nu trebuie să depună niciun efort pentru a deturna dezbaterea. Taberele beligerante sunt atât de înverşunate şi dispuse să se anihileze reciproc încât întărâtările nu-şi mai au rostul.

Ca în relatarea din Patericcu diavolul care stătea şi dormea pe zidul unei cetăţi, trimis „în şomaj” de locuitorii acesteia, pe care nici nu mai trebuia să-i ispitească pentru a face fapte rele.